Dragă jurnal,
Ce crezi tu? Suntem căsătoriți de zece ani! Ce amantă? Eu îmi stau cu tine!
a exclamat Mihăiță, fără să clipocă o clipă.
Încă de când am auzit prima dată acele cuvinte, am simțit un fior uriaș pe pielea mea, ca și cum aș fi fost închisă într-un nor de îndoială. Mă simțeam pierdută, dar nu am reușit să rămân tăcută. Într-o seară, am adunat curajul să-l întreb direct dacă există sau nu o altă femeie în viața lui.
Mihăiță a răspuns cu același ton:
Ce crezi tu? Suntem căsătoriți de zece ani! Ce amantă? Eu îmi stau cu tine!
Mi s-a părut că vorbește sincer, dar ceva nu-mi dădea pace. Nu am observat nicio imperfecțiune în zâmbetul său, nici în cuvintele lui, nici în ochii lui, totuși gândul mi se învârtea în cercuri.
Nu sunt din genul acela care se încredințează în noroc; am decis să aflu adevărul, oricât de dureros ar fi fost. Am căutat sfaturi pe internet și prima mi-a sugerat să verific telefonul lui. Am început să-l cercetez, dar tot ce am găsit a fost o discuție banală cu câteva colege de liceu. Nimic suspicios.
Mihăiță nu a pus niciodată o parolă pe telefon; nu părea să aibă de ascuns. Nimic de tip mesaj misterios sau conversație la distanță. Era ca un înger în trupul lui.
Câteodată, mi se părea că îmi fac doar năzdrăveli, iar de fiecare dată când se întârzie de la serviciu, intuiam că nu este totul în regulă. Prietena mea, Ana, îmi spunea mereu:
E doar o presupunere, Ilinca! Mihăiță te iubește și nu s-ar uita pe altă parte! Tu cu suspiciunile tale doar strici totul!
Eu nu o ascultam. Inima mea șoptea altceva și nu eram dispusă să împart soțul cu altă femeie.
Într-o zi am hotărât să-l urmăresc la birou, să văd dacă Mihăiță își petrece timpul cu alte femei. Când m-a văzut, s-a înfuriat, spunând că mă face de rușine în fața colegilor. A trebuit să cer scuze, iar el mi-a iertat repede.
Părea că totul în viața noastră merge bine: casa plină, copiii cresc. Dar eu căutam aventuri cum ar spune un vechi proverb românesc: Cine caută, găsește. Încă nu reușisem să găsesc ceva concret.
Mă simțeam ca multe femei de treizecișișapte de ani, care nu vor să rămână singure cu doi copii. Păream liniștită pe dinafară, dar în interior totul răsuna ca un foc nestins. Mihăiță nu ar fi observat nici un semn: nici o cremă pe cămașă, nici un parfum necunoscut, nici o schimbare de stil. Totuși, ceva nu era în regulă.
Poate că, dacă nu s-ar fi întâmplat un accident, nu aș fi aflat niciodată adevărul. Dacă e real sau doar o iluzie, timpul ne va arăta.
Când fiul nostru cel mic a început clasa I, mi-am dorit să învăț să conduc. M-am înscris la școala de șoferi și am mers la cursuri seara, după muncă. După trei luni am promovat examenul și am primit permisul de conducere. Mihăiță a fost atât de mândru încât mi-a cumpărat o mașinuță un Dacia Logan mic, potrivită pentru o siluetă subțire ca a mea.
El nu a recunoscut de cealaltă parte, dar a cumpărat mașina doar ca să nu-mi ceară să mă urc în Audiul lui. Credea că este prea devreme pentru mine să conduc. Îi spuneam mereu: Mai am nevoie de practică.
Într-o duminică, m-am trezit mai devreme decât de obicei și am decis să le fac o bucurie familiei să coac un plăcintă cu vinete și pui. Le placea mult, iar mie îmi plăcea să gătesc. Dar nu aveam făină.
Era iarnă, zăpada acoperea totul, iar eu, deja obișnuită cu drumurile alunecoase, am hotărât să merg la magazin. Am pornit mașina, dar nu a vrut să pornească. M-am întors acasă, toată lumea dormea. Am mers liniștită pe coridor, fără să-i trezesc.
Nu mi-a plăcut să mergeu pe jos prin frig, așa că am decis să încerc mașina lui fără să-i cer voie. Ce să se vadă? La câțiva kilometri de casă, el nici nu ar observa. Așa am luat cheile de la Dacia și am ieșit din nou în zăpadă. În timp ce motorul se încălzea, am deschis portiera și am căutat șervețelele din portbagaj știam că Mihăiță le păstrează acolo. Din greșeală am atins ceva și a căzut pe jos.
Am ridicat și am găsit un telefon. Nu era al lui. Nu-l recunoșteam. Curiosă, am apăsat pe buton și telefonul s-a aprins.
Primul mesaj era de la Otilia:
Dragul meu, îmi este dor de tine! Vino repede să ne întâlnim! Te aștept cu nerăbdare!
M-am blocat de surpriză. Nu era parolă, așa că am început să citesc conversația. Mașina încă se încălzea, iar eu îmi pierdeam timpul citind.
Mesajele erau lungi, parcă se întindeau pe toată viața. Am aflat că Mihăiță lucra până la ora 17 și se întorcea acasă la 19. Nici nu mă gândisem să verific orele de lucru ale lui. În fiecare zi, după program, pleca la Otilia pentru o oră, apoi se întorcea acasă pretinzând că totul e normal. Scria lucruri pe care eu, soția lui, nu le-am auzit niciodată.
Într-o poză era o femeie în vârstă, cu aproape patruzeci de ani. Mă întrebam de ce îi era atât de importantă lui Mihăiță.
M-am înfuriat enorm. Tocmai urcam din mașină, când l-am zărit pe Mihăiță ieșind din bloc. Lăsasem o notiță că merg la magazin, dar probabil a profitat de moment să-i trimită şi lui Otiliei un mesaj.
În minte-mi revenea că Mihăiță adesea cobora seara la mașină: uitase portofelul, căuta ceva. Ieșea des în noapte, dar se întorcea repede, așa că nu bănuiam nimic.
Mihăiță a observat că eu eram la volan și s-a îndreptat spre mine.
Ția permis cineva? Nu am vorbit așa!
M-am înfuriat și mai tare. Am schimbat viteza înapoi și am apăsat pe acceleratoare, aruncând mașina cu un zgomot puternic în gardul din spate. M-am simțit puțin ușurată.
Am ieșit din mașină, l-am privit pe Mihăiță și am strigat:
Du-te la ea! Voi vedea cum vei face față fără casă și fără mașină! Pleacă! Să nu te mai văd!
Am aruncat cheile de la Dacia întrun teanc de gunoaie și am mers înapoi în casă.
Copiii noștri se treziseră și nu înțelegeau ce se întâmplase. Câteva minute mai târziu, Mihăiță a încercat să intre, dar eu am închis ușa pe cheie și nu lam lăsat să intre.
Dute la ea! Uități drumul de aici! am strigat la tot blocul.
Mihăiță a plecat, purtând papuci, halat și geacă, spre casa Otiliei. Credea că o va găsi acolo, să o încălzească și să o adăpostească. Dar ușa Otiliei sa închis în fața lui și, din apartament, sa auzit vocea unui bărbat:
Dragă, ești aproape? Te aștept!
Se pare că Otilia, în weekend, avea și alţi bărbaţi în viaţa ei. Nu era prima aventură a ei.
Mihăiță a trebuit să pornească cu inima grea spre casa mamei sale, la două străzi distanță. Maria, mama lui, la întâmpinat și, la prima vedere, a înțeles totul. La luat în brațe, la încălzit, la hrănit și ia ascultat povestea despre soția rea care la alungat din casă. Mia spus, cu blândețe:
Nuți face griji, fiule! Cine ar fi crezut că Ilinca te va trăda așa? Va mai fi și altă sărbătoare pe strada ta! Ai doar treizecicinci de ani! Încă vei găsi dragostea adevărată, nu te teme!
Așadar, Mihăiță a rămas la mama lui și a decis să își reconstruiască viața. Sălășluia cu speranța că acum e liber, până când Ilinca a depus cerere de pensie alimentară. Doar atunci a realizat că un nou început nu e la fel de ușor. Totuși, era recunoscător că mama nu la părăsit, altfel ar fi dispărut din lume.
Îmi închei jurnalul cu gândul la drumurile nespuse ale vieții. Poate că în curând voi găsi o nouă cale, poate nu. Dar știu că merit să trăiesc fără secrete și fără minciuni.
Ilinca.
