Jurnalul meu, 14 iunie
Nici nu-mi mai găsesc cuvintele după ziua de azi. Am descoperit ceva ce parcă nu-mi vine să cred nici în acest moment, iar inima mea bate și acum nebunește, ca și cum ar vrea să sară din piept de rușine și furie.
Dimineața a început calm, cum începe orice zi în casa noastră din centrul Chișinăului, cu marmură rece sub tălpi și lumina moale care se prelingea pe portretul bunicii din salon. I-am aranjat cravata lui Octavian, soțul meu, înainte ca el să plece spre întâlnirea urgentă de afaceri la București, chipurile ca să demonstreze tatălui meu că poate reuși și fără sprijinul financiar al familiei mele. I-am crezut fiecare cuvânt. L-am crezut mereu.
Eu sunt Livia, moștenitoarea liniei întregi Bordeianu, cea care i-a plătit lui Octavian costumele făcute la comandă pe Calea Victoriei, Volvo-ul scump și toate proiectele fanteziste pe care le numea ale lui. Nu i-am cerut niciodată socoteală. Totul a fost dat din încredere și iubire.
Spre prânz, gândul mi-a fugit la Larisa, prietena mea din liceu, despre care mi-a scris cu o seară înainte, spunându-mi că a fost internată la un spital privat din Iași, răpusă de febră tifoidă. Larisa locuia singură într-un orășel străin; chiar și casa unde stătea era a mea o dădusem fără chirie din milă. O consideram aproape o soră.
Am decis să o vizitez, să-i duc ceai de cătină și coșul ei preferat cu struguri, să-i fac o bucurie. Am condus singură, pentru că șoferul meu, Grigore, fusese răcit. Mă și vedeam ajungând, povestind apoi la telefon cu Octavian despre cât de inimoasă e soția lui.
Am ajuns spre seară la spitalul privat; camera 305. VIP. M-am mirat un pic Larisa nu lucra. Cine plătește oare un salon atât de scump? Am ignorat și am zâmbit larg, anxioasă, cu coșul de fructe strâns la piept, pășind pe holurile imaculate.
Apropiindu-mă de ușă, m-am pregătit să bat timid, dar am rămas blocată. Am auzit chicoteli, nu suspine. Un râs cunoscut, cald, orbitor de familiar.
Deschide gurița, puișor. Vine avionul
Vocea lui Octavian. Parcă mi-a înghețat sângele. El trebuia să fie la sute de kilometri distanță, nu aici, la două camere de mine. Am împins cu grijă ușa, cât să văd pe sub deschizătură.
Larisa, perfectă nici urmă de boală. Întinsă leneșă pe perne, în pijamale de mătase, râzând cu poftă, în timp ce Octavian îi dădea bucăți de fruct cu o tandrețe de iubit vechi.
Dar trădarea era mai adâncă decât puteam concepe.
Larisa, ofticată, își mângâia instinctiv burta. Gravida. Octavian râdea și, fără urmă de regret, își dezvăluia planul:
Mai ai puțină răbdare. Transfer încet-încet banii din firma Liviei spre conturile mele. Când avem destui pentru casa noastră, o dau afară. E prea naivă, e sigură că sunt fidel. De fapt, pentru mine e doar banca personală.
În secunda aia s-a rupt ceva în mine.
N-am zis nimic, n-am intrat peste ei. Am scos telefonul, am dat pe silențios, și am pornit să filmez. Totul: sărutările, discuția despre bani, mărturisirea despre fraudă, atingerea burții Larisei.
M-am retras apoi, mândră de calmul meu, și am sunat-o pe Stela, șefa mea de securitate.
Stela, blochează cardurile și conturile lui Octavian. Anunță avocații. Și mâine, să evacueze casa de la Iași unde stă amanta lui.
Jocul abia începe, mi-am spus.
***
Dimineața, Chișinăul părea mai cenușiu ca de obicei. Mă uitam la Octavian cum își aranja cravata în oglindă, iar eu îl priveam de peste umăr, cu aceeași iubire relaxată ca în toți acești cinci ani. Casa noastră, moștenirea dintre tei bătrâni, părea și ea mai tăcută.
Oare vrei să-ți pregătesc ceva pentru drum? l-am întrebat, atingându-i pieptul cu palma. E lung drumul spre București…
El mi-a zâmbit larg, sărutându-mă pe frunte cu grijă. E urgentă întâlnirea, iubita mea. Clientul mă așteaptă deja. Vreau să-ți demonstrez ție și tatălui tău că nu sunt doar norocosul care s-a însurat cu tine.
M-am umflat de mândrie prostească. Toate afacerile lui erau, de fapt, banii mei. Mașina lui șmecheră, ceasurile, totul. Dar eu credeam în colaborare, în ce e al meu e și al tău. Așa e în căsnicie, nu?
Te rog, ai grijă. Dă-mi mesaj când ajungi.
El a promis, a luat cheile și a ieșit. Am privit ușa masivă de stejar închizându-se după el, o suspiciune vagă furișându-se printre gânduri. Am repetat în minte: E doar stres. Vreau să-mi fie dor de el.
După-amiaza, lăsând grijile firmei la o parte, mi-am amintit de Larisa cea pe care n-am lăsat-o niciodată la greu. Mersul la spitalul privat mi s-a părut gestul firesc, omenos. Săraca Larisa… Singură și bolnavă, mi-am zis.
Am condus Mercedesul meu roșu, bucurându-mă că am drumurile clare, visând la chipul ei când mă va vedea.
Când am ajuns, am zărit la recepție lista VIP ciudat pentru cineva fără venituri. Dar optimismul mi-a dat ghes. Dacă era nevoie, plăteam eu tot.
Holurile de marmură, mirosul de dezinfectant, liniștea scumpă. Am urcat la etajul trei, la capăt de coridor, la camera 305. Ușa era numai pe jumătate închisă.
Am ridicat mâna să bat, dar m-am oprit când am auzit râsul și vorba suavă care mi-a răscolit sufletul:
Deschide gurița, iubito. Vine avionul…
Mi s-a făcut rău instant. Vocea care mă mângâiase dimineață, acolo.
Am tras cu ochiul prin ușa lăsată întredeschisă, cu inima zvârlind sânge în tâmple.
Larisa stătea întinsă în pat, radios de sănătoasă. În pijamale fine, cu obrajii lucioși. Iar lângă ea, cu o farfurie cu fructe, era… Octavian. Soțul meu. Fețele lor, luminoase și îndrăgostite.
Octavian îi șoptea blând: Soția mea nici nu știe cât de norocoasă e…
Soția mea. Simțeam că încăperile se învârt. Am auzit-o pe Larisa, cu o voce subțire, de copil răsfățat:
Când ai să-i spui Liviei? Sunt obosită să mă ascund. Acum că sunt însărcinată, copilul nostru trebuie recunoscut.
Copilul lor. Al nostru.
Am simțit că se rupe ceva definitiv în mine.
Octavian a pus farfuria la o parte și i-a sărutat nu doar mâinile, ci și burta acoperită de pijamale. I-a șoptit: Hai să mai avem răbdare. Dacă divorțez acum, rămân pe drumuri casa, mașina, banii, firma, totul e pe numele Liviei. Dar nu-ți fă griji, scurg banii încet, nimeni nu mă prinde. Când strângem destul, gata, o las fără nimic. Oricum, ție îți place să fii ascultătoare, nu ca ea, mereu controlantă.
Am auzit și râsul Larisei, inocent și răutăcios.
Casa din Iași e sigură? Nu vine Livia să bată?
E sigură. E pe numele ei, dar nu bănuiește nimic. E prea naivă.
Simțeam cum strâng toarta coșului de fructe până la sânge. Voiam să intru, să sparg totul, să țip ca o fiară rănită. Dar mi-am amintit o vorbă a bunicului: Nu te răzbuna cu foc. Răzbună-te rece, precis, ca o lamă.
Cu mâna tremurândă am scos telefonul, am pornit camera, am filmat totul: îmbrățișările, planurile, confesarea banilor furați. Am închis apoi ușor și am fugit pe scări, departe de parfumul lor.
Un scurt moment am lăcrimat, singură într-o sală de așteptare sterilă. Apoi am șters lacrima cu podul palmei.
Plânsul nu schimbă nimic.
Mi-am deschis aplicația bancară. Am verificat cât mai era în contul firmei: peste 147.000 de lei moldovenești ce trebuiau fi pentru un proiect. Am văzut și transferuri dubioase: bijuterii, clinici private de ginecologie, haine scumpe.
Vă place să râdeți? E ultima zi în care vă permiteți luxul ăsta, le-am șoptit în gând.
N-am intrat peste ei. Răzbunarea se servește rece. Am ieșit din spital ca o ținută pe catwalk.
În parcare, înainte să pornesc motorul, am sunat-o pe Stela:
Stela, fii atentă: blochează cardurile lui Octavian, pune pe pauză toate tranzacțiile sub pretextul unui control. Cheamă avocații să pregătească recuperarea activelor. Și mâine dimineață cheamă o echipă cu lacăte noi. Mergem la casa din Iași să evacuăm chiriașii ilegal.
Imediat, doamnă. Mă ocup.
Am închis. Doar ce am trimis un scurt mesaj lui Octavian:
Iubire, să ai drum bun și vise frumoase la București. Te pup.
A zâmbit cinic în oglinda retrovizoare. Livia cea credulă a murit astăzi. În locul ei, m-am trezit eu: Livia Bordeianu, femeie de afaceri, rece ca o iarnă la Soroca.
Așa începe războiul meu.
