CE TAI DIN VIAȚĂ, NU SE MAI ÎNTOARCE
Jurnal personal, pagina din 15 septembrie
De fiecare dată când îi arătam prietenelor albumul de nuntă, nu puteam să nu răsuflu cu oboseală și să spun:
Vai, ce m-am chinuit în rochia aceea! Frumoasă, dar grea ca plumbul și voluminoasă cât pentru trei mirese! Data viitoare, dacă o să mai fiu mireasă, îmi iau o rochiță ușoară, din voal.
Toți râdeau și nu mă credeau. Nici eu nu eram serioasă. Prietenele știau bine că eu, Luminița, m-am măritat din dragoste. Poveste veche, de la malul Mării Negre, cum un roman de vară se transformă în viață de zi cu zi. Eu aveam 21 de ani, Radu – 28.
August, briza sărată a mării, vin spumos moldovenesc, cer cu stele. Toate s-au legat ca la carte și s-au încheiat cu o declarație la starea civilă. Înainte de asta, însă, Radu și-a rezolvat divorțul de a doua soție. Eu, la rândul meu, am lăsat Chișinăul natal și m-am mutat la Iași, orașul soțului.
Pentru zece ani ruta ChișinăuIașiChișinău avea să-mi fie atât de familiară încât îmi cunoșteam fiecare gând la traversare. Dar, la început, am pornit amândoi de la zero, în chirie, fiindcă Radu și-a lăsat apartamentul celei de-a doua neveste. Ea amenința ba că ia pastile, ba că toarnă acid pe a treia soție (pe mine adică), ba că sare de la geam, dacă nu se întoarce la ea. Viața, nu glumă!
În timp, fosta a doua soție s-a resemnat. Poate i-a promis vreun viitor împăcare? Despre prima soție Radu nu voia să-și amintească. Un an și jumătate, atât a durat, după care el însuși i-a găsit un alt soț – bun prieten de-al lui. Lumea era, până la urmă, mulțumită, și el la fel. A doua a rezistat trei ani, destul ca Radu să se dumirească: nici gând de copii omenești! Așa zicea ea despre prunci…
Pe mine nu mă tulburau toate aceste încurcături. Aveam încredere în farmecul și valoarea mea, și Radu mă purta pe palme, convins că raiul s-a mutat pe pământ pentru el. Flori cu brațul, blănuri câte trei odată, pantofi la fiecare pas. M-a dus la București, la Paris, la munte, la mare, să vedem lumea, să ne bucurăm unul de altul înainte să avem copii.
Apoi a venit pe lume fetița noastră, Ana-Maria. Radu a cumpărat casă, a mobilat-o, și totul cu grijă nemărginită pentru fetele lui. Am chemat rudele și am serbat noua casă, iar Ana-Maria am dat-o la grădiniță.
Eu m-am apucat serios de carte, dar tot în Chișinău preferam să învăț. Acolo-mi erau prietenele, mama, și orice trecător părea blajin. Sub teii din orașul meu natal, mă simțeam acasă.
O lăsam pe Ana-Maria la soacra mea, care o adora, iar la sesiuni stăteam în Chișinău. Radu era foarte gelos. Venea să mă vadă, aranja întâlniri întâmplătoare, de parcă orașul lui nu ar fi fost Iași. Eu nu-i dădeam motive reale, dar adevărul era că uneori voiam să fug de grijile casei, să învăț, numai să nu spăl farfurii, să nu fac curat, să nu am grija bărbatului și a copilului. Mi se părea că viața, așa scurtă cum era, trecea fără mine. De ce eu, frumoasă, deșteaptă, aș trebui să mă irosesc pe mărunțișuri?
La un moment dat, în poșeta mea erau trei diplome, toate roșii, iar psihologia era specializarea principală. Le purtam peste tot, plină de entuziasm, să dau de o slujbă. Radu era categoric:
Nu avem bani destui? Nebun aș fi să stau să te tot aștept să vii de la serviciu! Luminița, hai să mai facem un copil, băiat sau fată, nu contează; numai să fim împreună!
Eu nu-mi mai vedeam menirea de mama a două ori. Fetiței i-am dat viață, soțului un copil. Ce mai voia lumea? Soacra, auzind nemulțumirile mele, mi-a propus să-i lase Ana-Maria ei. Până cresc eu… zicea ea.
Eu fără ezitare am acceptat și am plecat înapoi la Chișinău, fără să-l previn pe Radu. Îl sun de acolo, mi-am spus.
Doar că, în Chișinău, mă aștepta… Radu. Învățase tactica mea.
Luminița, dar Ana unde e? De ce tu ești aici, nu la Iași? Ai cumva pe cineva nou? mă luă valul de întrebări.
Nu e nimeni. Nu mă mai impresionează nimic, înțelegi? Am obosit, vreau libertate, i-am răspuns senin.
Libertate? De mine și de fată? Dar dragostea? S-a dus? Trecem împreună și peste această criză! insista el.
Nu trecem… am spus eu, ferm.
La mama, Radu nu a primit răspuns. Ea a ridicat din umeri:
Ce să fac? Luminita e încăpățânată ca stânca, nu o convingi!
A trecut timpul… eu nu am mai venit, doar răspundeam sec la telefon: Sunt bine.
Gândindu-se mult, Radu a decis să vândă casa de la Iași, s-o ia pe Ana și să se mute la Chișinău. Totul pentru familie. Eu am încercat să-l opresc. De ce să schimbi viața fetei? Să nu-i fie greu cu școala, cu prietenii, și nici bunica n-ar fi deacord… Motive de fațadă. Îmi savuram libertatea cu o poftă de zburdalnică. Îmi făcusem atelier de croitorie, locuiam cu chirie, aveam mereu admiratori. Nu mă plictiseam. Și când au apărut soțul și fata… De ce? Voiau să șterg cu buretele tot trecutul. Nu era loc de regrete.
Dar Radu nu m-a ascultat şi s-a mutat cu Ana la Chișinău, sperând la împăcare. Venea după mine, o lua pe Ana de la școală (era leit eu, copilul), dar totul era în zadar. Eu eram rece, nimic nu mă clătina. Până ce i-am zis categoric:
Radu, lasă-mă! Haide să divorțăm. Pe Ana o pot primi la mine uneori.
Între timp, Ana ajunsese la 11 ani. Nu avea nevoie de adăpost, avea tată iubitor și bunica ce se ruga pentru ea. Își amintea de mine, mă iubea, dar nu pricepea de ce mama alegese, de bunăvoie, să o părăsească.
Timpul nu iartă pe nimeni.
Viața a mers mai departe, și fiecăruia i-a dat după suflet.
Radu s-a oprit din a alerga după fericire de neatins. Știa că ușa inimii mele îi era încuiată. Destinul i-a adus o femeie simplă, cu picioarele pe pământ, fără visări înalte. S-au mutat într-un sat din Moldova, cu doi băieți din prima căsătorie a ei, și a născut și o fetiță. Nu voia Parisuri, blănuri și pantofi: doar cizme de cauciuc să aibă noroiul trecerii, și o haină bună pentru grajd și să-și crească bine copiii. Ei erau fericiți. Unde e simplitate, acolo-s îngerii, spunea mereu Radu.
Eu am rămas la mama, în casa din Chișinău. Un partener de afaceri mi-a promis marea cu sarea, în schimb m-a lăsat fără niciun ac de cusut. Atelierul meu s-a închis. Am rămas doar eu și amintirile. Nuntații mei s-au evaporat și ei.
Am ajuns învățătoare de psihologie la o școală din oraș. N-am regretat ce a fost, poate doar uneori noaptea când nu dorm, mă întreb dacă, în adâncul sufletului meu de pasăre, nu se va aprinde totuși o scânteie de regret… Cine știe?
Ana, acum matură și căsătorită, locuiește cu soțul la bunica din Iași. În ziua nunții a purtat o rochie de mireasă ușoară, ca o adiere, primită cadou de la mine, mama Luminița…
