Ce prostie, sărbătoarea lor de aniversare, spune Ancuța, privind în jur. Își găsesc timp să o sărbătorească și, în plus, în sat. Din spatele ei apar scânteieri de replici ale unui bărbat nemulțumit. Ea înțelege că fratele soțului a invitat la cea de douăzeci și cinci de ani de conviețuire, adică la nunta de argint.
Telefonul lui Mihăi a sună tare și insistent până când răspunde.
E vărul său, Vasile, care vine din sat.
Salut, Gheorghe, salut! răspunde Mihăi. Totul în regulă, la voi cum e? Când vine sâmbăta?
Bine, îi duc mesajul la Ancuța! Desigur că venim, unde altundeva am merge?
Soția lui Mihăi, Ancuța, intră în cameră.
Ce prostie, sărbătoarea lor de aniversare, spune ea din nou. Își găsesc timp să o sărbătorească și în sat.
Fragmentul de cuvinte ale soțului nemulțumit ajunge la ea.
Își dă seama că fratele lui a invitat la cea de douăzeci și cinci de ani de viață comună, adică la nunta de argint.
Însă Mihăi și Ancuța, după tot ce sa întâmplat, au decis să divorțeze.
În ultima vreme au tot mai multe neînțelegeri, sa instalat o distanță între ei.
Acum, cu două zile în urmă, au hotărât să se despartă. Ancuța nu vrea să meargă la nunta de argint nici o stare nu o face să participe.
Poate mergi tu singur la sărbătoare, Mihăi, că e fratele tău. Eu vreau să-l întâlnesc pe Mara, spune ea, referinduse la soția lui Vasile. Totdeauna ne-am înțeles bine și ne-am vizitat unul pe altul.
Cum să ajungem la ei și să le spunem că ne despărțim?
E nevoie de patru ore cu autocarul de la oraș la sat, iar mașina lor veche stă în garaj de trei luni.
Înainte, cu acea mașină mergeau des la Valea Lungă, satul lui Vasile, unde sa născut și a crescut Mihăi.
Acum mașina nu merge; Ancuța nu ştie dacă să o repare, să cheltuiască zeci de mii de lei, sau să cumpere una nouă.
Totul se schimbă în urma despărțirii anticipate.
Mihăi se gândește:
Probabil Ancuța nu va veni, va refuza. Eu singur ar fi greu Trebuie să-i spun lui Vasile și Mară că ne despărțim. O să ne întrebe, o să ne certifice. Dar au nevoie de vestea asta în ziua lor de sărbătoare? E o nunta de argint, nu eu cu divorțul meu. Nu e potrivit.
Observând că Ancuța intră în cameră, Mihăi spune:
Vasile a sunat, să ne ducem? Nu vom vorbi despre relaţia noastră. Ne ducem şi nu ne mai ocupăm de despărțire acum?
Ancuța dă din cap:
Bine, e sărbătoarea lor, să mergem, să nu-i deranjăm.
Autocarul se oprește și șoferul anunță:
Toţi coborâţi, nu mai mergem mai departe!
Cum nu mergem?! izbucnește Mihăi. Satul e încă la cinci kilometri!
Drumul e înnebunit, a plouat iarăşi, nu pot să continui. Dacă rămân blocat, cine mă va scoate? Căutaţi un covăţar, sau mergeţi pe jos, răspunde ferm şoferul.
Mihăi și Ancuța ies din autocar, cu o geantă în mâna lui. Parcurgerea a cinci kilometri pe jos nu era în planul lor.
Ce facem, aşteptăm un covăţar sau mergem pe jos? întreabă el.
Covăţarul ar putea să apară şi mâine dimineaţă, dar trebuie să mergem pe jos, răspunde Ancuța.
În timp ce se plâng de şofer, pe un drum cu noroi, Mihăi merge înainte, iar Ancuța îl urmă la marginea drumului. Drumul e într-adevăr proastă, cu bălţi mari, dar pe trotuar se poate păşi.
Ciudat că Ancuța stă tăcută şi nu se revoltă, gândește Mihăi. Dacă ar fi acasă, ar fi strigat. Aici îşi adună supărările și le va arunca cândva. Poate la jumătatea drumului îmi va spune totul.
Ajung la jumătatea drumului, apare un tei bătrân prin care trebuie să treacă, iar satul e aproape.
Mihăi aşteaptă să se certe soţia, dar ea continuă să meargă liniştită, fără să se oprească.
Se opresc, el pune geanta pe pământ şi întreabă:
Eşti obosită? simte puţină vinovăţie că a propus această călătorie.
Un pic, poate ne odihnim pe un buşteni, arată spre un buştean căzut.
Se aşează, privesc în jur. Frumuseţea serii nu e încă târzie, se apropie seara, păsările încă cântă, fluturii zboară, copacii foşnesc, țânţarii zumzăie.
Ancuța îşi aminteşte cum, în urmă cu aproape douăzeci de ani, veneau la satul lui Mihăi și mesele erau deja aranjate, oaspeţii aşteptau mirii.
Ce mult sa schimbat în douăzeci de ani, pădurea a crescut, stejarii sau înălţat, spune ea.
Aşa e, timpul zboară, totul se schimbă, răspunde el. Îţi aduci aminte că în ziua aceea roata mașinii cam se desprindea? Tu în rochia de nuntă pe tocuri, eu în costumul şic, mergeam pe trotuar spre sat, în timp ce Vasile schimba roata. Nu am aşteptat, am plecat pe jos. Nu a fost mult, dar ţia zgâriat piciorul.
Da, îmi amintesc, piciorul mia făcut durere, râde Ancuța. Fericirea că Vasile a reparat repede maşina, altădată nu am fi mers pe jos. Azi nam fi mers, am fi aşteptat.
După o mică odihnă, pleacă din nou la drum. Fiecare rămâne în gândurile lui. Mihăi-şi aminteşte excursiile cu prietenii în şcoală, în timp ce Ancuţa, de la oraş, nu a dormit niciodată în pădure.
Ancuţa, obosită, îşi spune gândurile:
Când fiul nostru se întoarce din serviciu, vom fi despărţiţi. Şi ştiu că nu îi va plăcea, dar ce să facem? Totul e hotărât.
Drumul iese din pădure şi apare satul întins în vale.
Ce frumos! Vara e grozavă, culorile sunt vii, soarele încălzeşte, spune Ancuţa.
Da, aici e mereu frumos, vara, primăvara, toamna şi chiar iarna. Venim în momente diferite. Vai, maşina sa stricat, păcat, că aş fi ajuns mai repede, răspunde Mihăi.
Deschid poarta, intră în curte şi-l văd pe Vasile, care deja aşează mesele. El aleargă spre ei, îi îmbrăţişază.
V-aţi venit pe jos? Unde e maşina? De ce nu maţi sunat? Aş fi venit să vă iau. Da, drumul e greu, dar am o rută ocolitoare, spune Vasile.
Nu ştiam că autobuzul nu mai merge, aşa că am mers pe jos. Totuși am respirat aer curat şi am admirat peisajul, răspunde Mihăi.
Ancuţa! îl îmbrăţişă pe Mara, soţia lui Vasile, cu bucurie evidentă. Ce bine că aţi venit, nu neam văzut de mult. Mâine sărbătorim nunta de argint, timpul a zburat, nam putut să neo luăm.
Vasile şi Mihăi stau de vorbă, apoi, după ce se schimbă, toţi se așază la masă. Petrec ore în curte, râd, povestesc, apoi merg în camere. Mihăi şi Ancuţa li se pregătesc un dormitor mic, cu un canapea nouă.
Uite, am cumpărat recent o canapea nouă, arată Mara, întinzând-o. Aşa arată acum. Noapte bună.
Ancuţa se dezbracă şi se aşează lângă perete, lăsând loc mare pe canapea pentru Mihăi. El se întinde la margine.
Ancuţa, de ce te-ai lipit de perete? Aşeazăte confortabil, mai avem loc pentru amândoi. Picioarele ţise vor amorţi de mersul de cinci kilometri, spune el.
Nu-s amorţi, îţi răspunde ea.
Mihăi trage brusc pătura de la picioarele ei şi începe să-i maseze tălpile.
Bine, lasă, Mihăi. Se va trece, în noapte o să te simţi mai bine, spune ea.
Taci, acum îţi masez picioarele şi o să fie mai uşor, răspunde el.
În ziua următoare, Mihăi şi Ancuţa ajută la aranjarea meselor în curte, întâmpină oaspeţii. Conversaţia începe încet, apoi se înalţă.
Muzica începe să cânte, toţi ştiu cântecele, se dau în dans, petrecerea devine veselă. Viaţa la sat e liniştită, toţi se cunosc şi se distrează.
Îţi imaginezi, Mihăi, douăzeci şi cinci de ani cu Mara, totul a fost bine, deşi uneori ne certăm, ne răutăm, dar ne împăcăm repede. Ea e bună cu mine! Şi toţi așa fac, nui aşa? spune Vasile fratelui său. Un sfert de secol, ce sună tare! Şi Mara, o iubesc, nu o dau nimănui, nu-mi trebuie altă.
Vasile, ia uite, nu mai vorbi aşa, şopteşte soţia lui la ureche. Bine, totuşi
Să ştie toată lumea că am o soţie minunată, cea mai bună din lume! strigă Vasile, iar oaspeţii încep să aplaude.
Mihăi priveşte la Ancuţa, ambii urmăresc cuplul fericit.
Cum să spună că vor să divorţeze, în mijlocul unei sărbători a altora?
Ancuţa simte fericirea din aer, totul o învăluie, atinge chiar şi oaspeţii.
Mihăi priveşte la soţia lui cu alţi ochi şi îi trece prin minte un gând:
Ancuţa nu e mai puţin bună decât Mara! Lumea are neînţelegeri, aşa e viaţa. De ce să ne despărţim acum? Nu vreau să pierd pe Ancuţa!
Îl cuprinde soarta, o strânge pe Ancuţa lângă el, iar ea, surprinsă, îi întoarce ochii spre el.
În ochii lui vede căldură, dragoste şi o blândeţe necunoscută. Și ea simte la fel.
Probabil amândoi simt fericirea la sărbătoarea lui Vasile şi a Marei.
Probabil că fericirea ne-a învăluit pe noi, se gândeşte Ancuţa şi zâmbeşte lui Mihăi, care o săruta pe obraz.
A doua zi se pregătesc frigarui, se fac discuţii lungi, iar Mihăi nu o mai lasă să se depărteze; dacă se îndepărtează, o urmăreşte cu privirea.
Vasile îi duce înapoi cu autobuzul.
Acasă, Mihăi, ca şi cum nimic nu sar fi întâmplat, întreabă:
Ancuţa, ce facem cu maşina? Dacă o reparăm, trebuie să punem mulţi lei, poate cumpărăm una nouă? Să o vindem şi să adunăm bani? Şi nu vreau să merg cu autobuzul la Vasile
Tu decizi, dacă trebuie să cumpărăm, să cumpărăm; ştii tu mai bine cu maşÎn cele din urmă, Mihai a hotărât să vândă vechea mașină și să investească banii într-un nou început pentru familia lor.
