Îmi amintesc cum era odată, la marginea satului din satul Vâlcele, când viața curgea lină ca un râu de Bahlui. Eu, Mara, eram o femeie obișnuită cu câteva kilograme în plus și cu riduri ce apăreau la marginile ochilor, ca și cum timpul ar fi tras o linie fină peste chipul meu. Sora mea, Ilinca, era însărcinată de modă: slăvită ca o trestie, mereu cu ținute strălucitoare și cu un stil ce părea să vină din revistele de la Paris.
Fiecare întâlnire cu Ilinca se transforma pentru mine într-o mică tortură, nu din răutate, ci dintro bună intenție care nu pleacă de pe buze. Se apropia, mă privea cu ochi de rază X și începea:
Mara, nuți crezi că această rochie te va îngrășa? Pare o haină a bunicii.
Mara, ai nevoie de o coafură nouă, ăsta îți adaugă cinci ani în plus.
Vai, machiajul ăla! Culoarea e de peste zece ani și nimeni nu poartă așa!
Toate acestea le spunea cu un zâmbet plin de milă, ca și cum miar fi dorit tot binele lumii. După fiecare compliment, starea mea se cobora sub pragul podelei, iar eu nu mai voiam să mă uit în oglindă săptămâna următoare.
Era dureros, întradevăr. Nu eram eu însăși o copertă de revistă, și totuși Ilinca, cu dragoste frățească, lovea mereu încă un punct sensibil. Mai întâi am îndurat, am glumit, am schimbat subiectul, dar ultimul fir de nisip a fost aniversarea mamei noastre.
Mă pregăteam pentru acea sărbătoare ca o prințesă: am cumpărat o rochie nouă, am făcut o coafură înfloritoare și un machiaj perfect. Mă simțeam regina serii.
Ne-am adunat toți la restaurantul La Strada, în Iași invitaţi, rude, toţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu zâmbete și voie bună. Atunci Ilinca sa apropiat de mine, ma aplecat de cap până în picioare și, cu voce tare, a strigat, ca să audă toţi:
Mara, ceaceea e această rochie? E ca o glumă, ca a mătușii noastre Ştirea din sat! Dacă teai fi cerut părerea mea, ţiaș fi ales ceva decent.
În acel moment, am simțit cum pământul îmi dispare sub picioare. Ilinca, în fața tuturor ochi, mia aruncat cu o săgeată în suflet. Cum să rămână sărbătoarea când așa ceva ţise întâmplă?
Apoi mia venit o revelație. A fost timpul să nu mai tac. Eu am respirat adânc, am zâmbit cu toată farmecul meu și iam rupt, pe jumătate, replică:
Ilincă! am rostit cu voce tare și cu un entuziasm aproape copilăresc. Îţi mulțumesc din suflet! Chiar apreciez grija ta! Eşti, întradevăr, un specialist de seamă în a evidenţia defectele altora!
Ilinca sa luminat, crezând că o laud. Naivită, așa e ea.
Pentru că eşti atât de înzestrată cu ştiinţa lucrurilor, am continuat, ridicând de pe scaun o cutie legată cu panglică, pe care o aşezasem mai înainte, am hotărît săţi fac un cadou!
Toţi oaspeţii sau întors curioşi spre noi. Iam înmânat cutia frumos împachetată, învelită în șnur viu colorat. Ilinca a început să o deschidă cu nerăbdare, crezând că înăuntru sar afla parfumuri sau produse de înfrumuseţare.
În interior, dragele mele, se afla un certificat elegant tipărit pe hârtie de calitate, pentru o consultaţie individuală la psihologul renumit Dr. Vlad: Cum să îţi creşti stimă de sine fără aţi diminua apropiaţii. Lam citit cu voce tare, ca să audă toţi din sală, din bucătărie, chiar şi şoferul microbuzului care trecea pe lângă restaurant! Ce scenă!
Iatăți, soră! am adăugat când mia ridicat ochii spre mine, surprinsă. Mă gândeam că ţiva fi de folos. Să devii cu adevărat încrezătoare, nu să te afirmi pe seama mea! Cum se spune, drept în ţintă!
A fost să vezi chipul ei! Prima reacţie: confuzie totală. Apoi, înţelegere. Şi, în cele din urmă, obrajii i sau înroșit cu un roşu aprins, imposibil de descris în cuvinte.
În sală a căzut un murmur, apoi un unchiu a izbucnit în râs zgomotos, urmat de toţi ceilalţi. Toate acele comentarii otrăvite, acele spicule de critici, au ieşit la iveală! Vroia să mă umilească, dar a sfârșit prin a se expune pe sine ca o farsă.
Finalul a venit imediat. Ilinca a murmurat ceva, a apucat geanta şi a ieșit din sală în viteză
Şi, ca să răspund la întrebarea pe care o aşteptaţi, da, neam împăcat. Suntem surori, în sfârșit.
De atunci, imagineazăţi, niciodată nu a mai atins cu un cuvânt aspectul meu. Când ne întâlnim, discuţia rămâne doar despre vreme. Şi știţi ce? E chiar plăcut.
Asta e povestea mea. Vă mulţumesc că aţi ascultat până la capăt! Dacă va atins, daţi un like, îmi va face mare plăcere! Şi nu uitaţi să scrieţi în comentarii și voi poveştile voastre vaţi întâmplat ceva asemănător? Şi împărtăşiţi cu prietena voastră e cu adevărat minunat!
