Soțul meu, Ilie, și cu mine eram plini de bucurie când am aflat că fiul nostru, Cătălin, urmează să se însoare. Cu puțin timp înainte de nuntă, i-am mărturisit în taină că-i vom dărui un apartament în Chișinău. Cătălin a rămas uimit de promisiunea noastră și vestea s-a răspândit ca o boare între toți prietenii lui din oraș.
În timp ce pregăteam masa festivă cu sarmale și colaci, și împleteam gânduri despre flori și muzică, a fost ca și cum cerul s-a întunecat deodată: fiica noastră, Doinița, a fost dusă de urgență la Spitalul de Urgență din Iași, direct de la serviciu. Vestea ne-a lovit ca un vis furtunos, cu miros de sânge pe halatul alb. Am alergat ca niște umbre, cu răsuflarea agitată, în salonul rece unde Doinița zăcea. Doctorii au spus că are o tumoare ciudată, care trebuie scoasă fără întârziere.
Toate economiile noastre, toate leii moldovenești, s-au risipit ca nisipul. Nu mai era loc pentru apartamente sau petreceri. Am încercat să adunăm suma pentru operația ce părea imposibilă, dar familia și prietenii de la mătușa Paraschiva din Soroca până la vecinul Grigore din Orhei au venit ca o orchestră de vis, dăruindu-ne ajutor. Unii ne-au dat bani fără să întrebe de returnat, alții au adus ceaiuri și rugăciuni. Împreună, am strâns tot ce era nevoie pentru operația la spitalul din Iași, ca într-o poveste cu final necunoscut.
Apoi, fiul nostru ne-a tras un duș rece, ca o ploaie de vară pe stradă pustie:
Dar apartamentul meu? Mi-ați promis! Îmi ruinați viitorul! a spus Cătălin, cu voce de acuzator.
Cu vorbele lui Cătălin, m-am prăbușit într-un vis de ceață, cu inima crăpată de neliniște. Cum a putut să rostească asemenea vorbe? Cum să fie atât de rece față de sora lui? Parcă nu mai recunoșteam băiatul cu care mă jucam printre frunzele din curtea bunicii.
El continua, ca și cum rădăcinile s-au rupt:
De ce Doinița are totul și eu nimic? spuse, privindu-ne cu ochi de gheață.
Nu am mai rezistat. Mi-au ieșit cuvinte de foc:
Nu vreau să te mai văd! am strigat. Și Cătălin și-a strâns hainele într-o valiză veche și a plecat la logodnica lui, Stela, fără să se uite înapoi. Două săptămâni am tăcut, ca niște umbre care se ascund în pivniță când curentul pică.
În acest timp, Doinița a fost operată. Pluteam cu speranța că va trece. Din fericire, totul a decurs ca într-un vis bun. După câteva săptămâni, Doinița a venit acasă, cu mâinile încă tremurând. Nu i-am spus nimic despre ce s-a întâmplat cu fratele ei. Ar fi fost o rușine mai mare decât răceala toamnei.
Cătălin nu a dat nici un semn. Nu a întrebat niciodată de sora lui. S-a pierdut printre apartamente și dorințe, iar pentru el, pereții unui apartament au fost mai importanți decât dragostea ce ne ține, ca o pâine caldă, împreună.
