– Ce bunicuță e eu pentru tine? Abia am 50 de ani și încă-mi cresc coada. Eu nu sunt așa de bătrână, mormăi ea, așezând pe masă o farfurie cu supă și un coș cu pâine.
– Bunicuță, pune ceva pe masă, că mi-e apă în gură să mănânc strigă de la prag Mihai, agățând pe cârlig o șapcă prăfuită.
Teodora, cu o sprânceană ridicată, răspunde:
– Ce e cu bunicuță? Abia am 50 de lei în buzunar și tot cu coada.
Mihai se spală pe mâini, trecând pe lângă ea și îi dă o călcâiță ușoară pe spate.
– Dar cine ești tu, că ai o nepoată de doi ani și te numesc bunică? Eu sunt bunicul și mă mândresc cu asta se amuză el, sorbind din supa fierbinte.
– Nu mă numi așa în fața lumii. Ieri, la magazin, ai țipat: Bunicuță, uite-ți pantofii! ripostează ea, ironizându-l. Te-ai gândit cât de stânjenitor a fost? Toată lumea a chicotit pe la spate.
Mihai oftează:
– Nu a fost la tine, ci la mătușul Mihăilescu, care a aruncat o monedă de cinci bani în casă, plătind ultimele lei. Credeam că se va apleca pe genunchi și va strânge restul de pe podea.
Anca, cu un zâmbet vânjos, adaugă:
– Deci i-ai cumpărat altceva?
Mihai, luând lingura, ridică din umeri:
– Păcat că la pierdut.
Anca nu se abține:
– Asta e de ce banii tăi nu rămân niciodată la tine. Ești mare risipitor.
După ce a mâncat, Teodora începe să aranjeze masa și spune, ezitând:
– Mihăiță, știi ce poveste e pe cale să se întâmple. Anton vine, și nu e singur.
Furios, Mihai se încruntă:
– De ce ar trebui să fie acolo? Ce a zis? Plecați, niciunul nu-mi aparține. A aruncat-o pe Nadia lângă oficiul stării civile și a plecat. Se pare că sa întâlnit cu prietenul său înainte de nuntă. Bietul a plâns și a zis că a intrat doar să ia caseta, a exclamat Mihai. Acest firpir nu are nicio treabă cu el. Tot trage pe undeva o persoană. Probabil a găsit o fifiă de la oraș, e servă lui. Sunăi, scriei, fă ce vrei, dar numi apare nici măcar în față! a certat el.
Anca, rușinată, își pleacă capul:
– Scuze, dar vor fi deja la noi seara…
Mihai strânge ușa și, pentru ultima dată, spune:
– Atunci să vă descurcați singuri.
Teodora îl urmărește cu ochii și oftează. A luat cu ea o piatră de hotar. De la Nadia, totul a început. Când Anton a anunțat că se căsătorește cu ea, inima ia tresărit. Nu îi plăcea deloc. Părea modestă și politicoasă, dar trăia o falsitate. Când Anton a plecat cu supărarea lui, și ea nu a plâns mult. Sa căsătorit imediat din nou, cu același prieten. Moralul poveștii: nu există fum fără foc. Deci ceva se întâmpla.
Teodora pune plăcinta în cuptor. Mihăiță se pregătește să vină undeva, și ea a avut de dorit săși vadă fiul de opt ani. Fiica îi vine aproape în fiecare săptămână, locuiește nu departe. Anton, mai în vârstă, avea tot sufletul pierdut pentru el. Rămâne să vedem cât va dura și, sperăm, că nu se va certa din nou cu tatăl.
Anton a sosit când Teodora nu mai mai aștepta. Între timp, Mihai a petrecut toată seara cu ea, Uite, fereastra e spartă, trebuie să cumpărăm altele, râdea.
– Antonel, micuțule a aruncat Teodora pe piept cu lacrimi
– Ce faci, copil al tatălui? nu a observat o fetiță cu ghiozdanul în mână.
– Hai, cine eaici? Cum te cheamă? sa aplecat Teodora.
Fetița a întins mâna.
– Eu sunt Cătălina, iar voi cine sunteţi? a întrebat Teodora, uitânduse la fiu, întrebânduse pe sine.
Anton a așezat bagajele lângă prag și sa așezat pe scaun.
– Cunoașteți mama, Cătălina, e fiica soţiei mele, Olga.
Teodora a zâmbit și a îmbrățișat fetița.
– Cheamămă bunică Anca. Tu ești nepoata mea.
Cătălina a privit spre Anton.
– Domnule Anton, e adevărat? Această doamnă este bunica mea?
El a clătinat obosit.
– Da.
Cătălina a îmbrățișat politicos pe Teodora.
– Bunică!
Din camera alăturată a apărut Mihai.
– Nu înțeleg, cine eaici, un unchi și o nepoată?
Fiul său sa ridicat de pe scaun și a întins mâna.
– Salut, tată, și iertă-mă pentru ultima noastră ceartă. Eram tânăr și nu vedeam viața cum trebuie.
Mihai, zâmbind, a întrebat:
– Şi acum ce ai învățat?
Anton a oftat.
– Totul.
Tatăl la strâns tare în brațe.
– Atunci bine ai venit acasă, fiule și amândoi au lăcrimat.
Teodora a oftat ușurată, sau împăcat.
După cina târzie, când Cătălina dormea deja, Anton a explicat totul.
– Când am plecat, eram supărat. Nu aţi știut adevărul, iar eu nu voiam săl înșel pe Nadia. Am mers la ea în acea noapte să îi spun noapte bună, idioat. Sa aflat că ea și Vasile se sărutau în tufă. Am încercat să o pedepsește pe Vasile, dar Nadia nu a lăsat. A strigat că îl iubeşte. Așa că am plecat.
Acum e trecut. Am mers la oraș la prietenul meu Pasha să caut un loc de muncă până rămân fără bani. Am găsit unul: paznic la magazin. La casă lucra Olga, o femeie mică și slabă. Odată, un client a certat-o, spunând că a dat restul greșit. Sa făcut cu ochii în lacrimi și sa refugiat în încăperea de service, unde eu bem ceai.
– Vrei săl ameninț să nu mai facă așa? i-am zis.
Ea a zâmbit.
– Dacă se fac toți așa, nu vom avea nicio încasare. Suntem forța de muncă, dar cei de la casă se plâng mereu.
Iam răspuns:
– Trebuie să te obișnuiești, nu să chiuli.
Dar ea a replicat:
– Problema e alta. Proprietarul vrea să ne dea afară pe mine și pe fiica ei. Nu știu unde să merg.
– Câţi ani are fiica? a întrebat.
Olga a scos o poză și a spus cu mândrie:
– Trei. Când eu sunt la serviciu, vecina bunică Liza stă cu ea. Ar fi putut să ne ia, dar fiul ei o ia înapoi și vinde apartamentul. Și cum să nu fie, salariul îmi vine în săptămâna următoare.
A coborât la casă, capul plecat.
– Nu mam îndrăgostit de ea la prima și a doua vedere. Doar mia strășit. Am văzut cum un escroc a înșelat o fată inocentă și a plecat. Aceea nu a mai vrut să își piardă copilul. Am plâns de milă. După schimb, iam propus să locuiască temporar la mine. La vremea aceea, închiram o cameră la cămin. La început a refuzat, poate ia fost frică. Dar, în cele din urmă, nu a vrut să stea pe stradă cu copilul, a acceptat.
Așa am locuit ca vecini. Ea gătea, spăla, noi ne schimbam tichetele. Eu stăteam cu Cătălina. Copilul e grozav, serios ca la vârsta lui. Probabil a moștenit temperamentul de la tată. Olgă nu era așa, dar după șase luni am devenit o familie adevărată.
Acum doi ani, Olgă sa îmbolnăvit. Am luptat cum am putut, dar acum șase luni a plecat. Un lună înainte am adoptat pe Cătălina, ca să nu ajungă în orfelinat. Ea încă mă cheamă unchi.
Olga, sinceră, mia mărturisit că tatăl ei e viu, dar la părăsit. Ne-am certat tare, nu neam mai vorbit o săptămână, până a venit ea prima și a explicat: Am crescut în familie de adoptie și nu știam de asta. La 18 ani am fost dată din casă de stat, așa că am jurat să spun mereu adevărul.
Până la final, Pasha mia găsit un loc de muncă bun, cu salariu decent. Cătălina nu are altă casă. Nu o pot lua cu mine. Aţi putea să o supravegheaţi în timp ce sunt la muncă? Un sărut la bătaia de cap a părinţilor, a spus Mihăiță.
Mihai și Teodora sau privit și au spus în același timp:
– Desigur, rămâi cu noi. Doar lasăo o săptămână să se obișnuiască. Altminteri se va supăra și va plânge.
Așa sa hotărât.
Cătălina sa obișnuit treptat cu bunicul și bunica. Hrănea găinile și încerca să ajute pe Teodora. Se temea de bunicul Mihăiță, până ia adus un ursuleț de pluș enorm. Cum sa bucurat, îl îmbrățișa și zicea mereu:
– Bunicu, acum ai și ursulețul Mihai!
Când fiica venea cu nepoata, nu mai voia altă bonă. Se juca cu ea și o ducea cu căruciorul.
După trei luni, Anton sa întors de la muncă și Cătălina la văzut prima. A strigat:
– Vreau săvăd pe tata!
Bunicul și bunica au plâns. În sfârşit, Cătălina a găsit familia reală.
