Da tu de ce țipi la mine?! am izbucnit eu la corb. O tratez și-i dau de mâncare nevestei tale și tu strigi la mine?! Ce-i asta, măi?!!!
Vreo jumătate de oră ne-am răstit unul la altul eu și corbul până când pasărea a răgușit și eu am rămas fără putere
Azi vreau să scriu în jurnal ca să nu uit tot acest șir de întâmplări care mi-au dat viața peste cap într-un mod neașteptat.
Totul a început într-o dimineață obișnuită, când mă întorceam acasă din tura de noapte de la fabrica de mobilă din Chișinău. Era vineri, se apropia weekendul, iar gândul la două zile de odihnă mă binedispunea. De data asta, însă, nu doar relaxarea mă încânta. Aveam planificată pentru sâmbătă seara întâlnirea mult așteptată cu o femeie pe care o cunoscusem pe internet.
De o lună de zile comunicam zilnic: îi povesteam despre muncă, ea îmi spunea despre grădinița unde lucrează, aflam hobby-urile, ne împărtășeam părerile despre lume. Era mai caldă și mai vie discuția decât mi-aș fi închipuit. Stabilisem să ne vedem la o cafenea cochetă din centru. Rămăsese doar să sun la La Bunica să rezerv masa și să mă hotărăsc cu cămașa pe care s-o pun.
Cu gândurile zburând la planurile de sâmbătă, aproape am ajuns la blocul meu de pe strada Ion Creangă, acolo unde stau la etajul patru într-un apartament mic, dar curat. Mai erau vreo cincizeci de metri până la scara blocului și simțeam că dacă fac pasul ăsta, viața mea poate chiar să se schimbe Dar
Atât cu dar-urile astea.
Chiar înainte de intrare, aproape călcând pe covorul de frunze, dintr-un tei bătrân a picat la picioarele mele un corb negru, cât toate zilele. Bătea din aripi, scotea sunete grohăitoare și de pe ramurile de sus l-am văzut pe tovarășii lui, întreaga gașcă, făcând larmă de parcă s-ar fi oprit lumea.
Poftim, spune-mi că nu asta-mi lipsea! am oftat.
Corbul încerca să se ridice, dar tot cădea pe partea dreaptă. Mi-am dat seama repede: laba dreaptă era răsucită urât. Ce să fac cu el? N-am avut suflet să-l las acolo.
Mi-am scos geaca și l-am acoperit cu atenție. Voia să fugă, dar l-am luat repede, cu tot cu proteste, și am intrat pe scară, în timp ce restul stolului semăna isterie în curte.
În casă, am încercat să văd rana, iar pasărea m-a ciupit zdravăn.
Eh, să fie cu noroc!, am bombănit, rupându-mi o bucată de prosop și învelindu-i ciocul, ca să pot să-i examinez laba.
Am sunat la două clinici veterinare de pe Bulevardul Ștefan cel Mare. Nimeni nu voia să audă de corbi. Am încercat cu niște prieteni, dar niciun cunoscut nu știa pe cineva priceput. Atunci m-am gândit: dacă pot repara mașini, oi putea și o labă de corb.
Am improvizat o cutie din carton, cu prosoape pe post de cuib moale, am pus cutia pe pervaz, i-am găsit și un nume: Sabina. Pur și simplu așa mi-a venit.
Vreo oră m-am chinuit să-i fac o atelă. Am tăiat niște bețișoare dintr-o ladă veche, am lipit totul cu bandă izolatoare și, după niște mormăieli și încă o ciupitură, am reușit. Am desfăcut apoi ciocul Sabina a încercat să mă ciupească din nou.
Stai liniștită, băi, Sabino! Vreau doar să te ajut Dar nu merge treaba așa. Trebuie să te hrănesc și să-ți dau apă.
Am dat căutare pe telefon. Forumurile îmi recomandau: magazin de pescuit și farmacie. Am cumpărat râme, viermi și un penset, plus o seringă fără ac. Hrănirea a fost lupta zilei: deschide-i ciocul cu forța, bagă râmele, toarnă apă cu seringa. Pasărea se împotrivea, dar tot a mâncat câte ceva.
Amândoi eram frânți la final. Sabina a adormit epuizată, eu am căzut în pat terminat.
A doua zi dimineață, același circ: hrănit, apă, tropăit cu piciorul, larmă. Dintr-o dată observ un corb uriaș, negru ca noaptea, pe pervaz în exterior. Mă privea pieziș, cu un ochi curios.
Nu știu ce m-a apucat, dar am deschis geamul.
Ești cumva bărbatul Sabinei? Intră și tu, să vezi în ce hal e. Nu vreau decât s-o fac bine.
Corbul a pășit prudent înăuntru, mereu cu ochiul pe Sabina. Ea a scos din gât câteva cârâituri. El și-a umflat penele și mi-a trântit un craaac de am sărit.
Da tu ce faci, mă, la mine acasă țipi?! Îți tratez nevasta, îi dau de mâncare și tu mă cerți?! Serios, chiar nu înțeleg!
Ne-am hăulit unul la altul o bună jumătate de oră corbul și cu mine. Până a răgușit el, iar eu nu mai aveam aer să zic nimic.
Atunci am împins spre el două cutii una cu viermi, alta cu râme fără să mai zic ceva. Corbul s-a uitat lung, a gustat puțin și pe urmă a început să mănânce de parcă era cel mai firesc lucru. Am râs:
Normal, poftim! Am găsit motivul pentru care am dat 100 de lei moldovenești pe râme. Toate pentru domnia ta!
Sătul, corbul apropiat de Sabina, i-a aranjat cu răbdare penele. M-a mișcat atitudinea lui. Am zis instinctiv, pe un ton mai blând:
Ce familie unită! Stai liniștit, o însănătoșesc eu pe Sabina ta. Doar convinge-o să nu mă mai ciupească și să mănânce singură.
Noaptea corbul a plecat, dar dimineață era din nou la geam, bătând în sticlă până l-am lăsat să intre. S-a învârtit în jurul Sabinei, a privit masa, a gustat și el, totul cu calm.
Bună dimineața, Corbule! i-am zis. Parcă începi să mă înțelegi
Apoi, în timp ce mă chinuiam iar să hrănesc Sabina cu penseta, am avut un fior.
Of am oftat, lăsând totul baltă. Am uitat! Nu am sunat la cafenea, n-am rezervat masa Femeia mă așteaptă!
Am luat mobilul, am format numărul.
Îmi cer iertare, chiar E o nebunie, dar am dat peste un corb rănit și eu nu am
Așa deci, pentru tine o corboaică e mai importantă ca mine?!, a răspuns ea pișicher.
Nu, nu-i așa Nu m-ai înțeles, s-a întâmplat pur și simplu
Atunci să trăiești cu corboaica ta! mi-a trântit și a închis.
S-a dus și întâlnirea i-am șoptit corbului. Nici n-a început și deja s-a terminat.
Ca și cum ar fi înțeles, corbul a sărit pe masa din fața mea, a desfăcut larg aripile, a scos pieptul înainte și a defilat ca pe podium.
Nu m-am putut abține și am zâmbit.
Nu știu dacă m-ai priceput, dar parcă vrei să-mi spui să nu disper. Că viața merge înainte
Atunci a sunat soneria. Era Maria, vecina de la etajul cinci, o moldoveancă caldă, ce rar nu te saluta în lift.
Îmi pare rău că deranjez, dar pe la geamul tău se tot învârte o ceată mare de corbi Totul e bine la tine? Nu cumva te simți rău?
Am chemat-o înăuntru ca să vadă cu ochii ei: cutia cu Sabina cu piciorul ghips, corbul mascul păzind masa, râmele aruncate pe bucătărie.
Salvezi o corboaică! mirată, a spus ea zâmbind.
Sabina! am corectat-o.
Atunci pe el îl cheamă Petru, a râs Maria, zornăind ca zurgălăii de sărbătoare.
Am remarcat cât de melodios râde și cât de dor îmi fusese să aud asta la o femeie. Mi-am zis c-ar trebui să uit de întâlnirea ratată.
Petru, corbul, s-a apropiat de Maria, s-a aranjat la pene și a făcut un gest galant. Ea roșise toată, dar i-a surâs larg.
Sabina s-a liniștit și chiar a început să mănânce fără să mă mai ciupească. Vindecarea a mers mult mai bine, iar Maria venea zilnic să stea cu ei când nu eram eu acasă. I-am dat și cheia de rezervă.
Zilele au trecut liniștite. Îmi plăcea tot mai mult de Maria, așa că m-am decis s-o invit undeva. Într-o zi i-am cumpărat de la un atelier bijuterii de lângă Piața Centrală o brățară de argint cu un micuț inimioară roșie. Mi-am spus că o să i-o dau chiar în seara aceea.
Pe drumul spre casă, sub felinar pe străduța dintre blocuri, au tăbărât pe mine doi inși.
Scoate portofelul, telefonul și ceasul! a mârâit unul, arătând cuțitul.
Și paltonul, hai! a completat celălalt.
N-am apucat să mă sperii, că deodată, din cer, a coborât o ceată de corbi, de nici la Plai n-am văzut atâția. Au țipat, au ciupit și i-au făcut pe golani să lase totul și să fugă.
Am zbughit-o acasă și m-am baricadat. Dimineață, la ușă a venit Maria, cu ochii umezi de emoție.
Slavă Domnului că ești viu! a șoptit, îmbrățișându-mă. Era vorba că cineva a fost atacat azi noapte de stolul de corbi Am crezut că ție ți s-a întâmplat ceva!
De fapt am început, mângâind-o pe păr, cred că m-au salvat. Ce noroc că am grijă de Sabina și Petru
Am scos brățara cu inimioară.
Uite, am luat-o pentru tine.
Vai, nu trebuia a spus ea, roșind toată.
Abia i-am pus-o în palmă că Petru, corbul, a zburat iute și a ciugulit bijuteria, ducând-o la cutia Sabinei, lăsând-o drept comoară în fața ei.
Am izbucnit amândoi în râs.
Lasă, îți iau alta!, i-am zis.
Petru s-a lăudat cu aripile, Sabina și-a ascuns brățara, iar eu și Maria ne-am sărutat chiar acolo, la ușă, de față cu stolul de corbi.
Și am priceput că la prima vedere nimic nu mergea bine, dar norocul adevărat vine din grijă și suflet. Adevărata familie se clădește cu răbdare și întâmplări, nu cu ieșiri la cafenea sau planuri perfecte. Și că toți avem nevoie cândva de o Sabina sau un Petru: cineva pe care să-l salvezi sau cineva care să te apere când te aștepți mai puțin.
