Restaurantul în care m-a invitat Dragoș la a doua întâlnire părea rupt din revistele glossy pentru milionari de carton: lumină difuză, ospătari plutind printre mese ca niște umbre silențioase, atente să nu deranjeze aerul prețios. El se potrivea perfect în peisaj costum croit la patru ace, ceas scump la vedere și zâmbetul acela autosuficient al celui care nu așteaptă niciodată să primească aprobarea de la nimeni.
Ia ce-ți poftește inima, zice Dragoș aruncându-mi din vârful buzelor, de parcă discutam despre lapte la piață, nu despre o cină în valoare de jumătate de salariu mediu pe economie. Să nu te aud că-ți pui limite, eu nu suport femeile modeste.
Sună șic și galant, zic și eu, dar înăuntru începea să mă roadă un sentiment ciudat. Poate a fost privirea lui evaluativă sau faptul că vorbea cu un entuziasm ciudat despre foste iubite setate pe… portofelul lui.
Eu am ales un salată cu piept de rață și un pahar de Riesling din Moldova. Dragoș, ca un veritabil purice pe cheltuială, și-a comandat steak, tartar, o sticlă de vin roșu scump și, nu în ultimul rând, desert. Între două înghițituri, îmi ținea teoria despre superficialitatea oamenilor, valorile morale rătăcite și cum caută el conexiuni sufletești la nivel cosmic. Eu, disciplinată, ascultam, zâmbeam și dădeam din cap dar parcă eram la un interviu de angajare, nu la o întâlnire.
Spectacolul lui one-man
Când ospătarul a pus nota, Dragoș nici nu s-a oprit din perorație. Cu grație leneșă, își căuta portofelul prin toate buzunarele posibile: interior, exterior, la pantaloni, la sacou. Pe față i s-a așternut brusc o confuzie artificială.
Ptiu, norocul meu de afacerist! Vai de mine, cred că am lăsat portofelul în birou sau poate în cealaltă mașină, zice el, ochi în ochi cu mine.
A ridicat din umeri cu o neputință teatrală, dar eu eram sigură că nu e nici panicat, nici deranjat. Nici măcar nu s-a obosit să-i ceară ospătarului să aștepte sau să facă vreo șmecherie cu transfer bancar nimic. Îmi studia reacția.
Ce situație idioată, concluzionează el. Poate mă salvezi? Plătești tu azi și-ți dau banii mâine, ori data viitoare te invit eu, cu dobândă.
În clipa aia mi-a picat fisa. Era testul ăla de pe forumuri, știi? Genul de manipulare la care jură bărbații convinși că, dacă plătești fără să comentezi, ești de păstrat; dacă refuzi, sigur vrei banii lui. Practic, business-ul românesc la nivel sentimental! În fața mea nu stătea un om de afaceri, ci un mic manipulator dornic de validare.
Sigur pe el, Dragoș era convins că scoaterea cardului din poșetă ar trebui să-mi pară o onoare pentru șansa de a rămâne la brațul unui șmecher ca el.
Socoteala rece
Am deschis geanta ușor, cu un calm de invidiat. L-am văzut cum se relaxează clar își imaginează că a prins-o pe fraiera cu banii.
Desigur, fără probleme, i-am zis cu voce mieloasă, chemând ospătarul.
Împărțiți nota, vă rog frumos, spun calm. Eu plătesc ce-am consumat. Steakul, vinul și desertul… acoperă domnul.
Dragoș a făcut ochii mari, zâmbetul i-a fugit ca taximetristul la apariția poliției.
Cum adică? oftează el pe tonul șarpe-lui înclinați spre răzbunare. Că nu am portofel!
Înțeleg perfect, i-am zis cu zâmbetul de supermarket la promoție, apasând telefonul pe POS. Dar abia ne cunoaștem. Fiecare își plătește consumația, e civilizat! Eu nu mă simt responsabilă pentru mofturile scumpe ale cuiva care a ales restaurantul. Sunt sigură că te descurci așa matur și independent cum te prezinți!
Ospătarul a încremenit, iar Dragoș se făcea din ce în ce mai roșu. Socoteala sofisticată i se transforma în supă instant rece.
Tu chiar vorbești serios? Pentru niște bani? Am zis că îți dau înapoi! Am vrut doar să te testez…
Ei, poftim test ai primit! Eu sunt genul de fată care nu acceptă să fie luată de fraieră, zic eu ridicându-mă. Nu prea-ți convine, nu?
În drum spre ieșire m-a lovit inspirația hai să-i dau și ultima lecție. M-am întors, am scos din portofel niște lei boțiți și niște mărunțiș scuipat de prin poșetă, fix ce păstrez pentru zile negre sau biletul de troleu.
Apropo, dacă portofelul e în altă mașină, n-ai nici de taxi, nu? i-am trântit banii lângă paharul cu vin scump.
Uite, pentru metrou. Nu-ți face griji, ajungi acasă! Ia-i ca sponsorizare din partea mea pentru cercetarea psihologiei feminine!
Câteva mese alăturate au întors capul. Dragoș arăta de parcă l-ar fi scăpat Dorel la betoniera plină.
Am ieșit în aerul rece al serii.
Seara respectivă m-a costat doar salata și un pahar de vin preț corect pentru a economisi niște ani buni și nervi. Sper că Dragoș a învățat ceva. Însă, între noi fie vorba, nu prea dau șanse mari…
Voi ce ați fi făcut: îl salvați pe domnul cu memoria scurtă sau îi lăsați platou de maturizare pe masa de la restaurant?
