Jurnal, 14 octombrie, Chișinău
Aseară am avut una dintre cele mai ciudate întâlniri din viața mea. Mă invitase Alexandru la un restaurant cunoscut din centrul Chișinăului, lucios și pretențios, unde mesele erau aranjate perfect, iar chelnerii se mișcau pe lângă noi, ca niște umbre elegante. Alexandru părea desprins dintr-o revistă: costum la patru ace, un ceas care sigur costa cât o mașină și acea expresie tipică bărbatului care crede că îi aparține lumea de la sine.
Comandă tot ce-ți dorești, a spus în timp ce nu se uită nici măcar o clipă în meniu. Nu suport femeile care se limitează.
Sunase la început a glumă binevoitoare, dar deja mi se cuibărise o suspiciune pe suflet. Nu știu dacă din cauza felului în care mă analiza sau poate pentru că povestea cu o lejeritate suspectă despre femeile din trecut care, zicea el, îl vedeau doar ca pe un portofel cu cravată.
Mi-am ales o salată cu rață și un pahar de Fetească Regală. Alexandru, însă, și-a comandat în mare stil: un cotlet de porc, tartar și o sticlă de vin roșu scump. Își dădea cu părerea despre afaceri, plângea pe umerii mei despre superficialitatea oamenilor, discuta despre valori și conexiuni sufletești. Îl ascultam, dădeam din cap, dar, sincer, mă simțeam ca la un interviu, de parcă urma să mă întrebe orice lucru incomod.
Totul părea un teatru în care el era actorul principal.
La final, când chelnerul a adus nota de plată într-o mapă de piele neagră, Alexandru a continuat să vorbească despre moralitate. Fără griji, s-a prefăcut că își caută portofelul ba la piept, ba la pantaloni. I-a apărut altă mască pe chip: semăna cu mirarea, dar lipsea orice teamă autentică.
Eh, uite ce ghinion, a oftat el, uitându-se fix la mine. Am lăsat portofelul ori la birou, ori în cealaltă mașină
A ridicat din umeri, arătându-se neajutorat, dar nu încerca să sune pe cineva, nu a cerut să-i fie adus portofelul, nici să facă un transfer bancar. Doar se uita la mine, așteptând.
Uite ce situație penibilă, a chicotit sec. Poate mă ajuți? Plătești tu acum și ți-i dau eu banii sau data viitoare te invit cu dobândă.
Atunci am înțeles pe deplin: nu uitase nimic, nu era o întâmplare. Era un test prostesc, exact despre care tocmai vorbise.
Citise undeva, probabil, că dacă o femeie plătește fără să clipească e bună de sacrificat și convenabilă. Dacă refuză, e doar o vânătoare de bani. În fața mea nu mai stătea afaceristul elegant, ci un manipulator trist, care credea că deține scenariul.
Eram convins că se așteaptă să scot tăcut portofelul, fermecată de șansa de a relaționa cu un așa partid.
M-am mișcat calm, deschizându-mi geanta. A tresărit puțin, convins că s-a terminat cu bine pentru el.
Bineînțeles, nici o problemă, am rostit, chemând chelnerul.
Puteți să împărțiți nota, vă rog? Eu plătesc ce am consumat. Restul, cotletul, vinul și desertul să le achite domnul.
Zâmbetul i-a dispărut instantaneu.
Cum adică? a șoptit printre dinți, aplecându-se spre mine. Chiar îți spun, n-am portofelul la mine
Am înțeles, am dat din cap, plătind cu telefonul. Dar abia ne cunoaștem, și e normal să-mi plătesc consumația. Să achit și pentru masa ta, când tu, bărbat matur, m-ai adus la un restaurant scump și ai comandat cele mai scumpe feluri, sincer, nu cred că e problema mea. Cred că te descurci.
Chelnerul a încremenit, plimbându-și privirea între noi. Alexandru s-a înroșit de supărare, și fermecătorul de la început devenise brusc irascibil și nepregătit.
Tu chiar așa faci? Pentru niște bani? Ți-am spus că ți-i dau înapoi, doar te testam!
Ai testat, am spus eu ridicându-mă. Eu nu sunt genul care acceptă să fie manipulată.
Am ieșit spre ușă, dar am simțit că lipsește ceva. El rămăsese la masă, cu nota neplătită, nervos și încurcat, fără portofel.
M-am întors la masă, am scos niște lei mototoliți și câțiva bănuți pe care îi țineam mereu pe fundul genții.
Apropo, am adăugat. Dacă portofelul e în altă mașină, probabil nu ai nici de taxi, nu-i așa?
Am pus banii lângă paharul său cu vin scump.
Ăștia-s pentru troleibuz. Să nu-ți faci griji, ajungi acasă. Pune-i la rubrica cercetărilor tale despre sufletul feminin.
Lumea de la mesele vecine se uita curioasă. Alexandru părea că tocmai a primit o palmă peste obraz.
Am ieșit în stradă.
Mi-a costat seara un Fetească și o salată prea puțin pentru a descoperi la timp caracterul unui om și a-mi cruța ani din viață. Sincer să fiu, nu cred că va trage vreo concluzie reală, genul acesta rar se schimbă.
Dar eu am înțeles: e mai sănătos să rămâi corect cu tine decât să impresionezi pe cineva care n-are ce căuta în viața ta.
