Restaurantul spre care m-a invitat Vladislav la a doua noastră întâlnire plutea parcă într-o lumină ireală, ca într-un vis ciudat: pereții acoperiți cu catifea vișinie, oglinzi aburite în care umbrele chelnerilor se topeau fără zgomot, meselor le creșteau rădăcini și din tavan ploua cu aburi de parfum scump. Vladislav era parcă o piesă de mobilier perfect integrată acolo costum croit la comandă, ceas auriu, privirea aceea rece de om care crede că vremea stă în loc pentru el.
Alege orice, Mihaela, nu vreau să te văd limitându-te, a zis el, nici nu a privit în meniu, doar își unduia buzele într-un zâmbet cât un pește de argint. Femeia trebuie să fie răsfățată, viața e scurtă.
Sunetele i se răsuceau în aer, cuvintele, dulci ca pelteaua, dar cu un substrat de gheață. Deja simțeam cum mă cuprinde neliniștea, cumva vocea aceea vorbea mai mult despre el decât despre mine, și era ca un croitor care nu mai găsește loc pe material să pună cusăturile. Povestea despre foste iubite, despre femeia-vrabie ce doar “vânează portofele”, totul părea un monolog ținut spre o audiență invizibilă.
Mi-am comandat salată cu rață afumată și un pahar de vin alb din podgoriile Moldovei, ceva cu nume care dansa între limbi vechi. Vladislav s-a desfășurat: friptură sângerie, tartar de vită, o sticlă prețioasă de Fetească Neagră, desert, cafea. În timp ce filozofa despre sufletul vremurilor, despre valori și lipsa lor, mă simțeam de parcă eram adusă, fără voia mea, pe scena unei piese suprarealiste unde orice replică putea fi ultima.
A venit nota, înfășurată în piele neagră, ca o carte de tarot. Vladislav nu s-a desprins din rol; a început să-și pipăie buzunarele piesa de teatru a început. Buzunarul interior, apoi cel lateral, apoi trăncăni ușor la pantaloni. Privirea i s-a schimbat, fixându-mă rece ca lama de cuțit.
Vai… a rostit teatral. Am uitat portofelul. Ori la birou, ori în cealaltă mașină. Iartă-mă, și eu pot fi aerian.
Avea ochii de jucător de table ce a pierdut miza, dar nu simțeam pic de teamă în el. Nu se ridică, nu sună pe nimeni, nu cere de la chelner vreo clemență. Doar se uita la mine, cu acea liniște lipicioasă.
Ce ai spune să plătești tu? Îți dau mâine, sau la următoarea întâlnire… cu dobândă, da?
Miros de iasomie, ce înțepa în aer. Atunci am priceput: era totul un test banal, acel test despre care auzi pe la mătuși bombănind la coadă la plăcinte sau citești pe forumuri prăfuite. Vladislav voia să vadă dacă devin salvatoare sau să mă vâneze ca “vănătoare de leuți”.
Dacă acceptam să plătesc, eram “bună”, docilă, ușor de manevrat, fruntașă la concursul de sacrificiu. Dacă refuzam, eram “materialistă”. Un calcul răsuflat pe care îl știam dinainte să fiu adultă.
Se uita la mine cu siguranța omului care crede că nu poate pierde. În lumea lui, orice femeie ar trebui să scoată cardul fără să clipească la ideea unui bărbat frumos, înfășurat în promisiuni lucioase.
M-am uitat la el, calmă, cu zâmbetul acela pe care numai în vis îl poți purta. Am deschis geanta cu o lentoare neatinsă de grabă; Vladislav a zâmbit, sigur că scenariul îi reușise.
Nicio problemă, am spus. Chelner, vă rog, nota separat. Eu achit doar ce am comandat. Friptura, vinul și desertul sunt la domnul.
Zâmbetul de pe fața lui s-a topit, ca untul uitat pe asfalt. A coborât vocea, ochii i s-au făcut tăiței:
Cum adică? Nu am acum cu ce…
Știu, am zis, atingând terminalul cu telefonul. Dar suntem niște străini aproape, fiecare își plătește partea. Friptura o să aștepte, dragă Vladislav. Sunt sigură că vei găsi tu o soluție, ai experiență.
Chelnerul a amuțit, de parcă i s-ar fi spart o farfurie în cap. Vladislav s-a înroșit, apoi i s-au scurs hărnicia și aroganța, lăsând la vedere doar un om care a greșit piesa.
Chiar faci asta? Pentru câțiva lei moldovenești? Am zis că îți dau înapoi. Era doar un experiment…
Ai aflat răspunsul, i-am tăiat zborul, ridicându-mă. Eu nu joc teatru cu sufletul meu. Nu mă lipesc de cineva ca timbrul pe scrisoare prin șiretlicuri.
Ieșindu-i din scenă, am simțit că visul nu s-a terminat încă. M-am întors pe călcâie, sub privirile curioase de la masa de lângă. Am scos niște bancnote mototolite de 20 de lei moldovenești, le-am pus pe masă lângă paharul lui de vin și am presărat mărunțiș monede vechi, ruginite, pe care le găseam cu ochii minții rătăcindu-se pe fundul oricărei poșete de femeie crescută printre dealurile Moldovei.
Uite, dacă nu ai bani nici măcar de taxi ia de-o cartelă de troleibuz. Azi te va purta soarta, nu portofelul. Dar contribuția mea la cercetarea ta despre sufletul femeii e limitată, să știi.
Câțiva clienți s-au uitat derutați. Vladislav și-a pierdut privirea printre aburii Feteștii Negre. Ieșind pe ușa care părea să nu ducă nicăieri, am simțit că povestea m-a costat un pahar de vin și un bol de salată ieftin, dacă mă gândesc că am câștigat câțiva ani de liniște sufletească.
Poate Vladislav va învăța ceva, deși oamenii asemenea lui cresc invers, ca rădăcinile încâlcite. Dar tu, ce ai fi făcut? Ai fi plătit pentru actorul uituc sau ai fi ales să nu te lași prins într-o reverie străină?
