O caut pe o femeie pe nume Stela.
Prin arcada joasă, intră într-o curte veche din Chișinău, plină de zăpezi topite. Era deja a patra curte în care intra. Un loc de joacă cu leagăne, niște băieți care băteau o pucă pe asfaltul ud. Puca stropea totul împrejur, dar băieții nu păreau deranjați.
S-a oprit sub arcadă și a privit cu atenție curtea. Își dorea ca memoria să-i ofere ceva, să scoată din adâncuri o amintire. Dar aici nu era nimic așa cum trebuia. Trecuseră atâția ani… Pe atunci, pe aici nu erau decât sfori cu rufe, câteva magazii, tufe de flori, bănci bătrânești.
Acum…
Cum să nu se schimbe atâtea lucruri într-o viață? Era firesc.
Pe bărbatul impunător, cu șapcă de iarnă și chip matur, nu-l băga nimeni în seamă. În curțile astea, locuitorii fie stăteau de-o viață, fie închiriau apartamente. Era Chișinău…
Trebuia să intre în blocul de la dreapta arcadei. Asta n-avea cum să se schimbe ținea minte la perfecție detaliile: etajul al doilea într-un bloc cu trei niveluri, apartamentul din spatele holului, a doua ușă pe dreapta, într-un colț. Pe tocul ușii încă erau butoanele vechi ale soneriilor, cu numele foștilor locatari ai fostei comunale.
I se derulau în minte fiecare colț, fiecare crăpătură a parchetului, culoarea ibricului, scârțâitul podelei, chiar și insecta aceea pe care-au vânat-o două zile. Totul devenea viu în imaginație numai că nu-și amintea numărul apartamentului, nici al blocului, doar strada.
Știa că trecuse deja pe lângă curtea potrivită de câteva ori. Aceste case din centrul Chișinăului, toate la fel, se țineau una după alta ca frații gemeni. Era greu să le deosebești.
A tot umblat din curte în curte…
Etajul doi, ușă adâncă pe dreapta. Patruzeci și trei? Sau…? Dacă era sonerie cu cod, forma 43.
Bună ziua, o caut pe Stela. Spuneți-mi, vă rog…
Uneori îl respingeau din prima, zicând că nu locuiește aici niciun Steliana. Alteori, nici atât.
Scuzați-mă, e important. În 1980, nu cumva a stat o femeie pe nume Stela la adresa dumneavoastră? E de mare însemnătate pentru mine.
La a treia curte, a început să-și noteze.
16 nimic, 24 sigur nu, 32 nu știu, au cumpărat recent…
Erau multe curți, trebuia să revină și la cele unde nu i-au răspuns, unde nu ridicase nimeni la interfon.
A urcat pe scările tocite, într-un miros de pisici și aer vechi. Același miros ca odinioară.
Bună ziua! a salutat el.
Se apropia de el o bătrână cu pardesiu cenușiu și plasa de piață în mâini.
Bună ziua, dar la cine mergeți? întrebă ea.
La etajul doi. Caut o doamnă, Stela, trecută de șaizeci. Cunoașteți pe cineva așa?
În care apartament?
Pe colț, la dreapta. Era demult, pe vremea comunalelor.
Pe colț? Nu. Stau Gabor cu ai lui, cu doi copii. Nu există nici o Stela. Și nici n-am auzit de vreuna. Eu sunt din copilărie aici…
Mulțumesc, și-a coborât privirea, începând să coboare treptele.
Dar bătrâna îl urmări.
Dar care-i numele de familie?
Dacă aș ști, o găseam deja. Nu rețin.
Și totuși, ce-i cu dânsa? Dacă nu vă supărați…
A privit-o, încurcat, ezitând.
Ea… ea a fost, probabil, tot ce mi-a rămas…
Bătrâna nu a mai insistat. Din privirea lui, un fior i-a strecurat un val de empatie.
A pornit din nou prin ploaia chișinăuiană, cu gambele ude și sufletul istovit. Bătea la interfoane, uneori era certat, alteori stătea minute bune pentru a-și explica istoria. Apoi se muta la următoarea curte, și la următoarea…
Seara, s-a prăbușit pe pat, cu picioare și umeri dureroși, cap greu, inima agățată de o speranță. Dar dimineața a pornit iar la drum să o caute pe Stela.
***
Atunci, toamna fusese una ploioasă. Se așternuse ca o pătură aurie peste asfaltul din Chișinău, mereu spălată de ploaie. Printre oamenii ce alergau între dughene, tarabe de fructe și pâine, pe străzi pline, lumea trăia grăbită.
Într-o delegație, cu viitorul socru, veneau din Bălți pentru o ședință de coordonare în construcții civile.
Totul era extrem de important pentru socrul lui, domnul Ivan Constantinovici, care se pregătea de transfer la București. Tânărul Dumitru Bălan, nepoțel de comisar comunal, deși ajunsese până la funcții administrative, nu avea încă visuri mari. Muncea și atât.
Șantierului pe care-l întreținea, îi dedicaseră tot timpul. Dar emoțiile acelei zile erau altele: bucuria de a fi într-un oraș ca Chișinăul, plin de poezie, muzică, istorie.
Când, la stația de troleibuz, Dumitru a auzit un cântec la vioară scurgându-se prin degetele cuiva. S-a lăsat dus de muzică.
O domnișoară fragilă, cu beretă bleu și eșarfă subțire, cânta cu foc. Avea un palton cadrilat scurt și pantofiori uzi, mâinile roșii de frig. În fața ei, pe caldarâm, cutia viorii ridica mici monede lăsate de trecători. Era tremurată de frig, dar tocmai acel frig părea să-i dea aripă muzicii.
Toată lumea bâzâia, vânzătorii strigau, dar Dumitru rămase pe loc, fermecat.
Când fata a terminat piesa, și-a strâns vioara, ceea ce a urmat a fost ca o explozie: un adolescent a sărit și i-a smuls cutia cu bani.
Hoțul! Opriți-l! a zbierat prima vânzătoarea aflată acolo.
Fata nici n-a clipit, continua să cânte. Dumitru s-a repezit primul după hoț, a fugit pe scări, strigând oamenilor din cale. Un bărbat zdravăn l-a blocat pe tânăr, hoțul a aruncat cutia și s-a pierdut în aglomerație.
Dumitru a adunat bănuții împrăștiați pe asfalt. Tânăra vioară venea desculță spre el, nedumerită.
Lăsați, nu-i nevoie să strângeți toate mărunțișurile vocea ei, caldă, părea să mascheze o tristețe veche Cutia tot stricată era, se rupe mereu, nu-i prima dată.
Se întâmplă des aici? încercă să întrebe Dumitru, dar fata nu voia să prelungească conversația.
Se întâmplă… mai vine…
A pornit pe stradă, Dumitru după ea, tăcut, neștiind ce să spună. Fata s-a oprit pe un pod, a ridicat vioara, voind parcă să o arunce-n apă. Atunci Dumitru a alergat și a oprit-o.
Nu, nu faceți asta!
Am jurat mamei să nu cânt pe stradă…
Mama dumneavoastră e prea severă. Eu pentru prima oară aud o vioară adevărată. Dar dacă nu vă împingea sufletul, n-ați fi ieșit aici.
Nu sufletul, ci foamea… Nu mai am bani nici de pâine.
Într-un gest instinctiv, Dumitru a băgat mâna în portofel, scoțând câțiva lei moldovenești.
Uite, ia-i, nu-s foarte mulți, dar…
Chiar credeți că i-aș lua? Nu mai veniți după mine!
Și-a grăbit pasul.
Dar vă aștept mâine în același loc! Vă aștept, promit!
Dar a doua zi, abia spre seară tânăra a reapărut. Dumitru, așteptând-o peste două ore, o privi cu recunoștință și dor. Când s-a terminat concertul, a pus discret câteva bancnote mari în cutia ei.
Ce faceți? Luați banii, luați-i înapoi. Aici nu-i deloc sigur, hai să plecăm!
Tocmai atunci coborau niște băieți voinici. Era evident că se iau taxă pentru a cânta pe domeniu public.
Lăsați-l pe cavaler să plătească pentru dumneavoastră! zise unul, făcând gest către Dumitru.
A urmat o busculadă. Dumitru, obișnuit cu apărarea, s-ar fi descurcat, dar după apărură încă doi. Fata a fugit însă după ajutor, iar poliția a venit la timp. L-au dus acasă la ea, într-o veche comunală chișinăuană, pe strada Eminescu.
Apartamentul era mic, dar plin de lumină. Într-un colț, la portret mama fetei, înconjurată de cărți, pianina ascunsă sub pânză, mirosul de ceapă, de șosete vechi. Amintiri care-l vor urmări toată viața…
După ce a trecut la baie, și-a primit o cafea tare cu covrigi, a ascultat povestea tinerei.
Nevoită să renunțe la conservator, tocmai ce aranjase să lucreze la piață, să câștige niște bani.
O să reușiți, sunteți o violonistă adevărată!
E timpul așa, și vremea și societatea…
Au zâmbit, iar Dumitru s-a întors după o pungă cu dulciuri. Când i-a cumpărat din nou ceva de mâncare, ea i-a promis să-l primească și a doua oară.
Seara, privindu-i fereastra luminată, înțelese, cu toții, că acolo e ceva din sufletul lui. Pe rândul doi, se bălăngănea un scorojit de soc. Da, ținea minte!
Tatăl viitoarei soții, când l-a văzut cu ochiul umflat, a explodat.
Nu te las singur! Aici nu glumim, Dumitre!
Totuși, își găsi răgaz și-o revedu pe Stela. I-a adus dulciuri, au fugit împreună prin ploaia rece, râzând pe stradă, citind poezii, ținându-se de mână pe pod.
Au băut cafea din aceeași cană, au fost fericiți.
Ploaia îi ținea de mâini, iar noaptea, la fereastră, Stela iar citea versuri triste:
Natura se răzvrătește, valurile vin de undeva, tăcerea crește de vină e despărțirea…
Nu ne vom despărți, o iau pe Stela acasă, în Bălți, cu mine!
Când s-au strâns în brațe, inima îi spunea că nu exista despărțire decât de la sine.
Dimineață însă…
Un telefon brusc. O vecină îl strigă de zor la receptor:
E urgent! S-a deschis un dosar penal, Dumitre!
Privirea Stelei s-a umbrit.
Revin, promit, aici e o greșeală
Sigur a răspuns ea moale, Revină, Dumitre… Îți port credință cât o fi…
A plecat. Cu lacrimile ascunse, la gară, a ascultat o vioară: inima i se rupea.
***
Acum, Dumitru știa că cele mai bătrâne femei de pe bănci pot fi cea mai mare sursă de informații.
Stela? Nu e aceea care s-a dus la Domnul primăvara trecută? Feciorul venea mereu cu o Volga bătrână…
Un gol i-a stors aerul. Se ținea de bara băncii.
Nu, nu, cum să fie… cealaltă bătrână a întrerupt-o. Tu spui de Anica, nu de Stela. Stela mai trăiește, dar a plecat de mult…
Și plotul s-a reluat, cu bătăi la uși, întrebări, pași apăsați printre curți.
Mergea sărăcit de puteri, gândind că mâine va fi ultima zi.
În stația de tramvai, dincolo de drum, zări, ca o minune, un magazin de instrumente muzicale. Pe vitrină, viori scumpe. A intrat poate, cine știe…
Vă pot ajuta? o vânzătoare tinerică.
Aș dori să văd vioara aceea…
O încercați?
Nu, dar am cunoscut o femeie ce cânta uimitor. Stela…
Stela? Nu Dascălu, cumva?
Nu mai știu… Avea și o fiică?
Are, e cunoscută. Locuiesc tot în curtea asta, dacă nu mă înșel.
Destinul se deschidea pentru Dumitru, pe o portiță.
A ieșit, privindu-se la case. Dincolo de o curte, se zăreau topoare bătrâne. Poate nu întâmplător. Poate azi are noroc.
A întâlnit o pereche de bătrâni la plimbare.
O căutați pe Stela?
Da, locuia aici. Violonistă pe vremuri.
Era fata Mariei, prietenele de demult… Numai că s-a mutat…
Dar fata ei?
Stă la apartamentul vechi, cu soț și copil. La prima scară, etaj doi, apartament pe colț.
Cu picioarele de plumb, Dumitru a apăsat clopoțelul. Un bărbat tânăr i-a răspuns.
Da, poftiți?
O caut pe fiica Stelei… Poate chiar pe mama…
A urcat cu greu, cu inima ciocnindu-i-se în piept.
Când în cameră a intrat Ea tânăra pe care o confundase ieri pe stradă! Copia perfectă a Stelei ei de altădată, în rochie largă, ca T-shirtul de noapte. Înaltă, subțirică, cu ochii mari, în care se ghiceau anii mamei.
Sunteți… sunteți tatăl meu? întreabă ea dintr-o dată.
I-au dat lacrimile. Iată, viața îi dăduse o a doua familie, un nepot.
Au mers în bucătărie. Fără să întrebe despre greșelile trecutului, fiica i-a vorbit despre mama ei, despre cum viața grea le-a apropiat, cum a muncit Stela cu demnitate, adunând surorile cu chirie, crescând-o singură.
Mama m-a salvat, m-a adus pe lume când nu mai spera…
Am greșit față de voi amândouă!
Dar fata, cu sufletul larg, i-a spus:
A iertat tot, totul. Știa că-ntr-o zi vă veți întâlni.
Și-a sunat mama, dar Dumitru a implorat:
Lasă-mă să vin eu. Eu, cu pașii mei…
Soțul, Mihai, l-a condus la noua adresă un cartier modern, blocuri înalte, etajul cinci.
Tremurând, a sunat la ușă. Știa, dincolo de ușă, o va vedea pe Stela, așa cum o lăsase, doar timpul desenase linii fine pe chip. Nici nu știa ce să spună. Dar ea doar l-a privit drept, fără întrebare, fără reproș. Și a făcut un pas înapoi, invitându-l înăuntru.
El a îngenuncheat; ea a îngenuncheat; s-au ținut de cot.
Iartă-mă, Stela, am venit prea târziu…
Nu, nu-i târziu. Eu ți-am spus că te voi aștepta.
I-au venit lacrimile, tremurul cuvintelor. Ea i le-a șters cu mâna ei fragilă.
Când ginerele a intrat, i-a spus:
Hai, Duță, la spital!
El, ținând-o de mână, a aprins privirea:
Vreau să fiu lângă tine, Stela. Numai lângă tine…
În mașina ce gonea spre spital, bătrânul și femeia lui dragă, cu mâinile încleștate, șopteau versuri ca odinioară.
…Și tot simt, în seara albastră, Că urmează o a doua întâlnire, inevitabilă, cu tine…
Pe drumurile Chișinăului, bătrânul Dumitru nu întârziase la fericire. Ajunsese, în sfârșit, la femeia pe care o iubea din tinerețe. Vieții îi mai rămânea încă timp…
