O caut pe o femeie pe nume Doina.
Trecând pe sub o boltă joasă, a pășit într-o curte interioară, tipică pentru Chișinău, plină cu zăpadă topită. Era deja a patra curte în care intra. Un mic loc de joacă, leagăne scârțâind, băieți alergând pe suprafața udă, jucau hochei cu un puc improvizat. Apa stropită nu îi deranja.
Stătu o vreme sub boltă, privind în jur. Dorea cu disperare ca memoria să-l agățe de ceva, să-l ajute să reînvie detalii ale trecutului. Dar totul era altfel decât fusese cândva, în adâncul amintirii lui. Era și firesc trecuseră atâția ani. Pe atunci nu erau aici decât frânghii cu rufe, niște magazii improvizate sub geamuri, tufe de bujori și câteva bănci.
Acum…
Totul putea să se fi schimbat într-un timp atât de lung. Sau, mai degrabă, era imposibil să nu se fi schimbat.
Către bărbatul trecut de șaizeci de ani, impunător, cu un fes îmblănit, nimeni nu se uita insistent. Aici, printre cele patru blocuri ce formau curtea, mulți închiriau apartamente. Chișinău…
Apartamentul se afla în blocul din dreapta, vizavi de boltă. Era sigur de asta. Știa că era la etajul doi, într-o clădire cu trei etaje. Locuința de la capătul holului, a doua pe dreapta. Pe toc se găseau câteva butoane de interfon, fiecare altă formă și culoare, cu numele locatarilor.
Amintirea păstra orice detaliu al acelei case: fiecare cută de pe perdele, balamaua strâmbă de la geam, culoarea verzuie a ceainicului, scrâșnetul podelei, ba chiar și un gândac pe care îl vânaseră două zile. Știa tot ce fusese ACOLO, dar nu și numărul apartamentului și al blocului. Își amintea doar strada. Nu găsea curtea, fiindcă asemenea curți se țineau lanț, una după alta. Din păcate, nici de scara exactă nu era sigur parcă a doua după boltă… Blocurile fuseseră ridicate aproape identic, totul părea tras la indigo.
Așa că mergea din curte în curte…
Blocul din dreapta, scara a doua. Sau poate a doua intrare, cum se zice aici, etajul doi, uşa din fundul culoarului… Patruzeci și trei? Sau…
Dacă dădea peste interfon, forma 43.
Bună ziua, o caut pe Doina. Ajutați-mă, vă rog…
Uneori oamenii îi închideau repede. Că aici n-a stat niciodată vreo Doina, sau chiar vreo Doina. Mai era nevoit să sune.
Vă rog, e foarte important pentru mine. Dar, de prin 1980, n-o fi locuit o Doina la dvs.? E foarte important.
După a treia curte, își scoase carnețelul:
16 nimic, 24 exclus, 32A nu știu, au cumpărat…
Curțile erau multe, trebuia să revină și la blocurile unde nu răspunsese nimeni, unde nu dăduse de toți locatarii, unde rămaseră întrebări.
Urcă treptele moi ale unei scări mari. Ferestrele păreau pătate de vreme, mirosea a pisici. Recunoștea acest miros; fusese și atunci.
Bună ziua!, salută politicos.
O doamnă trecută bine de șaizeci, în palton gri, cu plasă de cumpărături, îl întâmpină:
Bună ziua, pe cine căutați?
Merg la etajul doi. O caut pe Doina, o femeie de vreo șaizeci de ani. Știți dacă stă aici?
În ce apartament?
În cel din unghi, pe dreapta. Dar pe vremea când erau încă apartamente împărțite, nu mai știu sigur blocul…
Nu, acolo stau acum Colesnic, bărbat cu nevastă și doi copii. De Doina nu am auzit. Dar, să știți, locuiesc aici de când eram copilă.
Mulțumesc, spuse el și începu să coboare treptele șlefuite.
Femeia îl urmă.
Dar, haideți, cum îi era numele de familie?
Dacă aș ști, aș găsi-o în cartea de telefon. Din păcate, nu-mi amintesc.
Și cine era pentru dvs., dacă nu-s prea curioasă?
Se întoarse, s-a fâstâcit, nu știa ce să răspundă…
Doina… Doinița…
Dragostea nu are definiție clară. Ea ori este, ori nu. Totul e imaginație, interpretare subiectivă și voință de a continua.
Nicolae Iordache a trăit mereu cu speranța că iubirea e fragilă, că nu poate rezista despărțirii, că se stinge. Dar scânteile de fericire care apăreau din amintiri îi dădeau și alinare, și dor.
A purtat o vină în inimă o viață întreagă. De fapt, exact această vină i-a ținut inima vie, și tocmai inima i-a jucat festa când a rămas văduv infarct.
Cu soția nu se certau, dar nicio apropiere nu mai era. Locuiau împreună, dar fiecare în lumea sa. Soția considera casa a ei, iar el cum s-o vrea Domnul. Chiar le spunea prietenelor că nu știe ce să facă cu bătrânul, să-l lase acolo.
Mobilier masiv și scump, tablouri cu ramă aurită, cristale, covoare superbe, vaze cu flori artificiale. În mijlocul sufrageriei un pian alb, cumpărat pentru orgolii. I se părea fals, deşi era un Hoffmann adus din Berlin. Fals nu pentru că era contrafacut, ci pentru că nimeni nu știa și nu folosea pianul, devenind doar suport pentru vaza din mijloc.
Soția încercase să învețe să cânte, adusese profesor, dar repede renunțase. Ea lăsa rareori ceva neterminat, în afară de salonul de masaj și manichiură.
Acolo a abandonat și unica sarcină. Greu de spus cine a greșit, dar lui Nicolae i se părea că un fel de egoism a ținut-o departe de maternitate.
Gândea des la asta. Știa o femeie pentru care pianul ar fi însemnat totul.
Totuși, îi era dor de soție. Pe urmă, relația li s-a îmbunătățit. Ieșeau la plimbare, hrăneau rațele la lac și el se apucase de pescuit.
De ce nu plimbam pe aici și înainte, Marioara? E așa de frumos…
Am fost niște neghiobi, Nicolae… oftează ea.
Anii treceau, el urca în funcții, ajunsese la Minister în București, datorită socrului, un om influent. Socrul avea grijă ca Nicolae să fie promovat; abia apuca să se obișnuiască și, iar, în plus.
Iar Nicolae era chiar harnic, organizat, aspru, îndrăzneț. Socrul, Cornel Stîngă, vicepreședinte la Guvern, și-ar fi dat totul pentru a-l avea drept ginere. Însă…
Ajutorul socrului nu era gratuit. Când s-a pus problema mariajului, a fost clar: trebuia să cedeze, să urmeze regulile. Târziu, nevasta i-a povestit, după ce tatăl a murit, cum mama ei a manipulat totul.
Dar cine e pentru dvs., domnule? femeia era curioasă.
Ea? … Ea e tot ce am avut. Poate tot ce am încă, spuse Nicolae.
Interlocutoarea nu mai zise nimic. Îl urmărea mută la suferința din ochii lui.
Nicolae a mers mai departe. I se umeziseră picioarele, bătea la uși, explica. Era refuzat, era certat, dar uneori găsea pe cineva dispus să asculte. Nopțile se întorcea frânt la hotel. Adormea în palton, epuizat.
***
Toamna aceea a fost tare ploioasă. Asfaltul Chișinăului era doar un pled galben ud. Se vindeau de toate pe stradă, tarabe, chioșcuri, gălăgie.
El și viitorul socru veniseră la un simpozion despre reformarea economică. Cornel Stîngă aștepta un transfer la București. Tânărul Nicolae Iordache nu spera la nimic anume; lucra cu pasiune.
Se construia o fabrică, el supraveghea șantierul, dar nu conștientiza responsabilitatea. I se părea că orice e posibil.
În Chișinău, într-o după-amiază la metrou Valea Trandafirilor, a auzit vioara cântând. Muzica i-a intrat direct în suflet.
O tânără cu părul creț, basc albastru și fular subțire, cânta la vioară lângă zidul pătat de ploaie. Părea firavă, cu palton scurt, cizme mici, picioarele de balerină. În față toc deschis de vioară, oamenii lăsau lei. Mâinile fetei roșii de frig, dar parcă și frigul îi dădea o forță anume.
Toți se grăbeau, iar el rămase pironit.
Fata termina melodia, ștergea degetele, își trăgea manșetele pe mâini. Ridică vioara, arcușul urcă, părea că aduce muzicii jertfă din suflet.
Atâta tristețe, atâta patimă! La final, un băiat de vreo cincisprezece ani s-a aplecat lăsând parale în toc, dar a și smuls cutia și a fugit.
Hoțul! Hoțul! strigă o vânzătoare.
Fata, cu ochii închiși, continua să cânte.
Nicolae pornise primul după hoț. Alerga pe scări, striga oamenii:
Opriți-l!
Un bărbat zdravăn l-a blocat, băiatul a aruncat toc-ul și a sărit în stradă, țopăind printre mașini. Nicolae a strâns banii împrăștiați, toc-ul stricat, fata s-a grăbit la el.
Nu e nevoie! Lăsați… Toc-ul oricum era vechi. Mulțumesc!
Părea tristă pentru altceva. Încercă să vorbească:
Vi se întâmplă des?
Ea, rece:
Din când în când.
Când ea a plecat, el a urmat-o. Pe un pod, fata a vrut să arunce vioara în râu. El s-a repezit:
Nu, nu faceți asta!
Amândoi țineau cutia deasupra apei. Nicolae a salvat vioara.
Vezi? Parcă vrea să reziste. Să cânte în continuare.
Am promis mamei să nu cânt pe stradă.
Păcat că mama dvs. a fost așa severă. Eu azi pentru prima dată am auzit o vioară adevărată.
Ea, cu voce joasă:
Mama a murit acum două luni…
Vântul foșnea printre copaci, îi era foame, ceru să-i dea niște bani.
Dar e rușinos refuză ea, jignită, și se îndepărtă.
El a rămas să promită că o va aștepta ziua următoare. Și așa a fost a revenit, a ascultat vioara, a stat pe scaun lângă ea cu ceasurile. Magia orașului era acolo, în trecerea cu muzică. I-a pus niște bancnote mari în toc, ea s-a speriat, l-a grăbit să plece, apărând niște băieți vânjoși după taxă de protecție.
A izbucnit o bătaie, Nicolae a fost salvat de vioară de poliție, la intervenția fetei. A ajuns la ea acasă, într-o cameră săracă a unei locuințe comune, unde mirosul de ceapă și vechi era peste tot.
Și-a tratat rănile cu crema amară, au băut ceai cu covrigei. A întrebat-o de familie, i-a povestit de șantierul din nord, de copilărie. Ea i-a zis că și-a părăsit conservatorul, că va lucra la piață cu o vecină, să se descurce.
Dar sunteți extraordinară la vioară!
Acum nu se caută muzicienii…
A insistat să o vadă a doua zi, și a venit din nou cu alimente.
Au mai ieșit la plimbare, pe ploaie. Doina recita versuri. S-au încălzit cu o cafea la pahar, au fost fericiți. S-au sărutat, el a cerut-o de nevastă și să vină cu el în nord. Ea a citit versuri triste despre ultima întâlnire.
De ce vorbești de despărțire, Doina? Eu chiar vorbesc serios…
Hai acasă, Nicolae…
În noaptea aceea, au râs, au alungat gândacii de pe hol împreună cu ceilalți locatari, au râs, au făcut dragoste…
Dimineață vestea unui dosar penal. Socrul îl avertiza: riscă ani grei de pușcărie fără ajutorul lui, doar dacă se căsătorește cu fiica lui. Nicolae a ales siguranța, a lăsat-o pe Doina, a plecat cu promisiunea întoarcerii, iar viața lui nu a mai fost ca înainte.
***
Dar amintirile despre acele zile l-au urmărit toată viața. Nu-l lăsau. Îl făceau să surâdă, îl făceau să plângă. Îl luau de suflet la vreme de nevoie și se risipeau când parcă totul era bine.
***
Acum, o viață mai târziu, Nicolae mergea iar prin acele curți. Dădea de băbuțe pe bănci cele mai bune detectiviste.
Doina? Nu cumva a murit primăvara asta? Ții minte, venise fiul pe o mașină mare…
Nicolae s-a temut, a simțit cum îl înțeapă inima. Asta era teama cea mare: că ea nu l-a așteptat.
Asta-i Aneta, nu Doina! sări cealaltă bătrână, Doina stătea în cealaltă scară, de-acolo, bătrânele se uitară cu milă la el.
A colindat iar blocurile. Nu găsea niciun indiciu. Dar, pe partea opusă a străzii, văzu o vitrină cu instrumente muzicale. Întră, cu inima în gât.
Ce doriți?, întrebă vânzătoarea cea tânără.
Vioara aceea, vă rog…
Încercați?
Nu, nu mă pricep. Doar că am cunoscut o fată care cânta minunat la vioară, aici în blocurile astea, Doina
Doina Cormuș? O știu, stă pe aici. Dar… nu știu exact adresa. E măritată, copil de 8 ani…
Nicolae căzu pe scaun. Acum era convins că degeaba căuta o bătrână. Căutase o tânără. Apoi, fiica… ar putea fi fata lor?
Ieși cutremurat. Dintr-o dată recunoscu, peste blocuri vechi, niște plopi: exact ca atunci. Intră, și într-o curte întâlni o pereche de bătrâni.
O știți pe Doina care-a stat aici? Violonistă, demult…
E fata Măriucăi… Da, dar acum stă fiica ei în apartament, la etajul 2, la început de scară, apartamentul din colț.
Cu picioarele moi, ajunse. La interfon răspunde un bărbat:
La familia Cormuș…, răspunse Nicolae.
A intrat, ajutat de capul familiei, doctor de profesie. În sufragerie a dat cu ochii de ea: Doina, copia mamei, în halat de casă, cu ochii aceia reci, copil la vreo opt ani.
Cum te cheamă, campion?
Alexandru. Tata e Mihai, mama Doina, băiatul mândru.
Anul de naștere? întreabă Nicolae pe Doina.
Optzeci și unu, iulie…
Eu… sunt tatăl tău?…
Tăcere. Apoi, cu ochii înlăcrimați, confirmare.
Nu știam…, Doina-i a mea și eu nu am știut…
Mama mereu m-a crescut cu gândul că asta-i soarta, că așteaptă o revedere. Mereu m-a încurajat. Acum vreți s-o vedeți? Să-i dau telefon?
El a rugat s-o lase să o caute personal.
Soțul a acceptat să-l ducă la adresa actuală, cu promisiunea că îl duce la spital după. La blocurile noi, la etajul 5. Tremura tot. Sună. Niciun cuvânt, dar Doina deschide. Părul puțin cărunt, altă postură, dar aceiași ochi.
Rămân amândoi pe podea, în aburul emoției. Se țin de mâini, plâng, se regăsesc. Repetă amândoi un vechi vers, ca o incantație:
… Și tac sunetele din vina despărțirii…
Am știut că te vei întoarce… de ce te-aș goni? îi spune ea.
Bărbații adevărați plâng rar. Nicolae plângea pentru toate clipele pierdute, dar și pentru regăsire. Iubirea nu e slabă, nu se stinge are răbdare și, atunci când îi dai voie, îți arată cât de mult poți primi și oferi.
Doina, acum nu ne mai despărțim.
Nu…, răspunde ea, și-l ține de mână.
*
Fericirile noastre adevărate nu se grăbesc, așteaptă cu răbdare să ne maturizăm și să învățăm că timpul trecut nu e niciodată pierdut, atâta vreme cât sufletul mai poate iubi.
Și în final, poate cel mai de preț dar al vieții e să ai curaj să cauți și să te lași găsit.
