O caut pe o femeie pe nume Ana-Maria.
Printr-o boltă joasă de pe strada București, bărbatul a intrat într-o curte închisă, plină de zăpadă topită și bălți cât casa. Era deja a patra curte pe care o colinda azi. În mijloc, un loc de joacă cu leagăne ruginite, copii care se băteau pe o pucă adusă de la frate-su care jucase cândva hochei la Steaua. Puștii stropeau apa peste tot, dar n-avea nimeni chef să se supere doar așa era copilăria.
Bărbatul stătu sub boltă și privi curtea cu ochi de om ce caută un miros de cozonac printre betoane. Doamne, cât și-ar fi dorit să-l înțepe memoria, să-i arate o sclipire, ceva care să-l arunce înapoi în trecut, dar totul acum părea schimbat cu desăvârșire. Și, de altfel, era și firesc să fie așa. Au trecut peste 40 de ani
Odată, acolo nu vedeai decât șiruri de sfori cu rufe, două garaje ca vai de capul lor sub ferestre, o tufă de crizanteme și trei bănci. Acum? Blocuri renovate, termopane, parcări și un magazin de legume care miroase a varză murată indiferent de sezon. Ce să-i faci, timpul trece, cartierul se schimbă mai repede decât pensionarii de la Asociația de Locatari.
Era tipul ăla grizonat, cu chipiu și blană, adevărat domn, numai bun de scăpat pe străzile vechi ale Chișinăului. Dar nimeni nu-l băga-n seamă, că-n blocurile astea toți se mută, e plin de chiriași străinii nu mai miră pe nimeni.
Trebuia să ajungă în blocul de la dreapta arcadei. Asta n-avea cum să se schimbe vreodată. Își amintea clar: al doilea etaj, bloc cu trei nivele, apartamentul din fundul holului, a doua ușă pe dreapta acolo unde clanța era ruginită mai rău ca fiarele de la cimitir. Pe toc trona o colecție de butoane pentru sonerie, fiecare de culoare și formă diferită, cu numele foștilor proprietari.
Tot ce era înăuntrul apartamentului îi era gravat pe retină: draperia cu falduri posomorâte, ferestruica mereu blocată, ceainicul verde care nu fierea niciodată apa până la capăt, scârțâitul podelei și cum să uite? gândacul viguros la vânătoarea căruia au muncit două zile ca la Olimpiadă.
Dar numărul apartamentului? Pe ăla nu-l mai știa. Și nici cel al blocului. Doar strada dar pe strada asta toate curțile semănau ca două picături de borș. Blocurile ridicate cu același plan de la Sovietici, greu să-ți dai seama care e care!
Așa că verifică metodic:
Intră, urcă scările, salută mereu politicos vecinii:
Bună ziua! Caut o doamnă Ana-Maria, cam pe la 60 de ani, nu știți dacă trăiește aici?
În ce apartament, dom’le?
La colț, pe dreapta, e vechea noastră amintire. Pe-atunci era locuință comună
Nu, dom’le, acolo-s niște Dobrușeni, cu nevastă, bărbat și doi copii. De Ana-Maria n-a auzit nimeni!
Coborî dezumflat și notă în carnet: 16 nu răspunde nimeni, 24 clar nu, 32A neștiutori, au cumpărat recent. Atâtea curți, atâtea uși, atâtea întrebări și răspunsuri care nu-l duceau la liman.
Urca alte scări, cu miros de pisici mirosul îi era cunoscut încă de atunci. Iar când o bătrânică îl întrebase:
Dar cum îi zice la familie, domnule? Cine-i de fapt pentru dumneata?
Deja nici nu mai știa ce să spună: E ce mi-a mai rămas, probabil…
Adevărul e că dragostea nu are definiție exactă. Ori e, ori nu e. Restul-s filosofii din reviste lucioase. Alexandru Dimitrescu toată viața a crezut că iubirea se sparge ușor ca oul pe care-l scapi duminica-n bucătărie: nu rezistă despărțirii, se scurge și dispare. Totuși, de fiecare dată când scormonea prin amintiri și-și aducea aminte de Ana-Maria, simțea o bucurie amară. Îl ajutaseră să meargă mai departe, dar îl și dureau. Pentru toate astea se simțea vinovat. Viața cu inima schilodită timp de 40 de ani nu-i de ici, de colo.
Când i-a murit soția, o femeie de-o eleganță glacială ca vitrina de la Artizana a simțit cum îl părăsește și mușchiul ăla numit romantic inimă. Ei nu se certau, dar trăiau ca chiriași în același bloc. Soacra comentase mereu la prietenele ei:
Ce să-i faci, domnule? Rămâne și el pe-aici, ce să-l dau afară?
Casa gemând de tablouri cu rame poleite, cristale, bibelouri colosale, covoare și-n mijloc, mândrie: pianul alb. Nunca-l deschideau, era bun doar de suportat vaza de plastic, deși era Steinway original, venit pe fir scurt de la București. Un surogat, spunea Alexandru, că nimeni nu știa să cânte.
Soția încercase să ia lecții, dar și asta lăsase baltă rapid. Singurul lucru dus la capăt îl făcea numai la salon: masaj și manichiură. Cam așa. N-a dus până la capăt nici unica sarcină… Ce dacă? Alexandru rămăsese cu impresia că egoismul i-a răpit soarta de a fi mamă.
În anii din urmă, ieșeau totuși împreună la plimbare, dădeau de mâncare la rațe la lac, iar el începuse să pescuiască. Îmbătrâniseră cu decență și pace, dar așa le fusese scris.
Tot timpul se gândea la femeia care făcea pianul să cânte. Dar oricât i-ar fi lipsit nevasta, dorul de Ana-Maria era altceva. El își găsise un rost, nădăjduind că fericirea se poate croi și după o viață trăită pe dos, cu un pic de noroc și un ceai bun.
Mergea pe străzi și curți de pe la periferie, cumperi blocnotes cu 50 de lei, dădea telefoane, întreba, încasa refuzuri. La un moment dat a notat inclusiv: Dacă e să găsesc pe cineva, atunci doar bătrânele de pe bănci.
Primăvara, vremea în Chișinău era de obicei capricioasă: asfalta udă, frunzele maronii şi vântul ăla care-ți ia căciula. Pe la colțuri, vânzătorii stradali vindeau mărar, vinete și semințe. Pe fundal, o fată delicată cânta la vioară la ieșirea din metrou la Ștefan cel Mare. Purta un beret albastru și-o eșarfă din voal. Părea venită din alt film, gen Nuntă la Palat, dar cu mai mulți stropi de ploaie.
Când i-a zărit pe adolescentul care i-a luat cutia cu bani, Alexandru s-a aruncat după el, a gonit pe scări, s-a încurcat la un moment dat printre două doamne cu plase, apoi cutia a fost lăsată baltă și hoțul a dispărut în zare. Banii puțini i-a adunat și i-a dat fetei. Ea, cu ochii mulați de tristețe, zice:
Lăsați, domnule, nu banii contează.
Cam așa s-a cunoscut cu Ana-Maria. Era să arunce vioara în Bâc, pe podul dintre Traian și Eminescu, dar el a prins-o la timp. Lasă, poate are vioara asta un destin, să mai cânte și-n piețe, nu doar la Operă, îi spuse, încercând să o facă să zâmbească.
Abia atunci a aflat că mama ei murise și că rămăsese singură, fără bănuți, cu burta goală și o cameră în chirie cu gândaci. Alexandru a încercat să-i dea niște bani: Ia, că la hotel tot n-am ce face cu ei, te ajută măcar de-un covrig, dar a primit un refuz încăpățânat, cu privire rece. Nu vreau milă… Nu vreau să fiu întreținută.
Zilele următoare și-a petrecut-o căutând-o pe la piața Centrala, la parcul Valea Morilor, printre blocurile de la Botanica. Când a regăsit-o, după două zile de hoinărit, a luat-o cu plasa la apartamentul ei comunist, i-a dus ceai, zahăr, salam și pâine. S-au pus la băut ceai și la spus povești: el despre șantierele de la Bălți, ea despre Conservatorul ratat și viața de vânzătoare la piață. Aici a început totul… Au râs amândoi când au vânat împreună un gândac în baie, s-au certat pe cine dă cu papucul.
Și într-o seară, printre sesiuni de poezii recitate și pian cinstit, s-au sărutat și s-au înțeles să plece împreună. Erau fericiți. Absolut fericiți! Dar fericirea nu ține loc de birocrație românească într-o dimineață, vine vestea: Alexandru e implicat într-un dosar de delapidare, trebuie să fugă la București, urgent. Totul, în fapt, un joc politic instrumentat de viitorul său socru, cocoțat pe scaun ministerial.
O să mă întorc, Ana-Maria! Te rog să mă aștepți, iubito!, i-a strigat, dar ea a răspuns cu un vers al Ninei Cassian:
Și simt cum soarta, blestemată,
te rupe și mă lasă moartă…
A plecat. Înjurând și plângând ca un adolescent. Dar lacrimile românești nu spală procesele politice. În anii care au urmat și-a vărsat jumătatea de viață între rapoarte, concedii medicale și vizite cu crucea de Lemn la cimitir. Soția i-a murit cu resentimentele adunate la cap, dar n-a urât-o niciodată. Numai că un loc înăuntru îi rămăsese gol-goluț: locul Anei-Maria.
Când sănătatea i-a dat la butuci, și-a dat seama că nu poate să plece din lumea asta fără să o mai vadă o dată. Așa că a pornit pe la curțile unde citea corespondenta, căuta, întreba, nota. Cert e că numai două posibile detectivi avea: bătrânele de pe bancă.
Ana-Maria? (două bătrâne cochete se întreabă cu priviri iscoditoare) Asta nu e fata Mariei care-a murit primăvara? Că doar a venit băiatul ei cu o mașină de lux
Alexandru s-a sprijinit de gard. Frica cea mare…
Nu, nu! Asta e Anastasiei! Ana-Maria trăiește, cu siguranță, la blocul de lângă, că am văzut-o anul trecut. Ce, te sperie un nume, nene?
Curând, a văzut o tânără pe stradă, cu același mers și același fular azuriu… Doamne, e ea? E tânără, tot ca atunci?, gândi el. O strigă, o atinse de umăr dar nu, era o străină. Tare seamănă, tot Ana-Maria o chema, dar semăna mai mult cu fiica Anei-Maria decât cu ea…
A doua zi, pe ultima lui speranță, Alexandru găsi într-un magazin de instrumente muzicale o vânzătoare care știa povestea unei anume Ana-Maria Popescu, odinioară violonistă. A răsuflat adânc și a țopăit într-o curte dominată de tufe uriașe de soc și toporași încăpățânați. Acolo, o pereche de bătrânei la aer i-au dat ultimele indicii:
Da, domnule! Ana-Maria e fata Mariei, poreclită Șurica. Acum stă fiica ei, Maria-Ana, cu familia acolo. Mergeți, întrebați-o.
A urcat scările greu, ca un moș cam brăzdat de viață. A fost întâmpinat de un mascul vânjos (Eu sunt ginerele ei, Mihai, doctor), care aproape l-a târât la canapea, să-i măsoare tensiunea. A urmat discuția cu Maria-Ana, i s-au strecurat în ochi lacrimi de uimire, deodată, totul a avut sens: era fiica lui și nici nu știa…
Au băut ceai de tei, au vorbit despre anii grei, despre Olga, despre războaie, gândaci și piane, poezii și credite neplătite. Trebuie s-o vezi pe mama, știi?, insistă tânăra.
Mihai a condus mașina spre un cartier nou-nouț. Sus la cinci, apartamentul 118, dar vă rog încercați să nu o speriați pe soacră-mea, abia și-a pus ochelari noi!
A ajuns, a sunat, a deschis ușa. Și acolo, Ana-Maria: cu părul puțin alb, obrajii mai moi, dar ochii la fel. S-au uitat lung, el a căzut în genunchi, ea a râs și a plâns, l-a ajutat să se ridice, amândoi vorbind unul peste altul, despovărați și totuși tâmpiți de emoții…
Te-am găsit, Ana-Maria. Doamne, te-am găsit! Atât de târziu… Iartă-mă!
Te-am așteptat… Toată viața!
Și se luau de mână, el cu tensiunea încă săltată, ea cu emoția-n vârf de nas, și pe scaunul din spate al mașinii, în drumul către Spitalul de Urgență, recita ea un vers de Bacovia:
De dragoste eu sufăr și tac, în liniște plâng și, în liniștea șoaptei cu tine, renasc…
Alexandru simțea cum zboară de fericire, chiar și la spital că tot nu-i bai, câtă vreme ești lângă mine și niciodată, niciodată nu te mai las. Și de-acum, nu avea să mai întârzie niciodată la propria-i fericire.
Da, n-a întârziat la întâlnirea cu dragostea lui. A reușit…
***Din acea zi, viața lor a curs altfel. Amândoi, în sfârșit împreună, și-au făcut obiceiul să rătăcească prin Chișinăul vechi, să se oprească la covrigării și la concerte de stradă, să râdă de copiii care stingea bălțile cu galosuri, să asculte toamna ploile, iar iarna colindele ieșite pe sub balcoane. Fiecare zi era gest de recuperare, fiecare amintire, pansament.
Ana-Maria i-a pus la punct hainele, i-a dat liste pentru medicamente, dar mai ales l-a tras la pian seara, unde degetele ei tot nu uitaseră, iar el s-a apucat de recitat poezii până cevecinii băteau discret în țeavă: Ajunge, băi romanticilor, lăsați-ne să dormim!. Atunci râdeau, amintindu-și cât pierduseră și cât mai aveau de câștigat.
La aniversarea unui an de când s-au regăsit, Maria-Ana le-a adus un tort cu două lumânări: una albă, una albastră, și-au stins-le amândoi, el cu dorința s-o vadă pe Ana-Maria zâmbind în fiecare zi, ea cu gândul să-i citească seara povești, chiar dacă el adormea la jumătate.
Când orașul creștea și se transforma, ei rămâneau neschimbați pe-o bancă din parc, povestind, repetând nume vechi, gusturi de altădată și râzând de ce le adusese viața. Trecătorii îi salutau deja cu Să trăiți, dragilor! semn că povestea lor era știută, iubită.
Și când vreo furtună le bătea la geam, cu geamuri tremurând din tată-n fiu, știau că, la urma urmei, fericirea nu vine la ceas potrivit, ci atunci când ai inima pregătită. Alexandru îi murmura mereu, cu glas de adolescent îndrăgostit:
Am întârziat o viață, dar te-am găsit la timp pentru tot ce mai contează.
Așa au rămas amintire și viu, cântec și tăcere, bucurie și blândețe. Un miracol mărunt, ascuns între două blocuri și o bancă de parc, pe strada București. Iar orașul a mers mai departe, știind că cine caută cu sufletul deschis, găsește mereu ceea ce contează cu adevărat.
Iubirea lor a rămas acolo ca o lumină nestinsă în fereastra inimii orașului.
