Am nevoie de o femeie care să nu fie mai în vârstă de patruzeci și doi de ani. Ăsta e maximul, Nicule. Și asta doar dacă pare că are treizeci și cinci. La cincizeci de ani nu mai e deloc ce trebuie. Eu caut pe cineva plină de viață și energie, nu o colegă de generație.
Eu nu mă cred Alain Delon, dar înăuntru mă simt de douăzeci și opt. Și, să fim serioși, bărbatul cu vârsta doar câștigă valoare, iar femeia Ei, știi tu.
Eu și prietena mea, Lenuța, stăteam la masa alăturată, spectatoare involuntare la acest adevărat monolog scenic. Ne-am oprit să mâncăm ceva, după sală, discutam despre noul regim alimentar și, dintr-odată, conversația noastră a fost spulberată de replicile bombastice ale necunoscutului.
Auzi? a șoptit Lenuța, abia abținându-se să nu râdă. Mare scumpet, ăsta… Mai degrabă la promoție îl dau.
Taci, i-am zâmbit, să-l ascultăm. Parcă-i piesă de teatru.
El nu se lăsa deloc:
Uite, eu nu mănânc niciodată mâncare de ieri. Este principiu de viață. Femeia trebuie să gătească zilnic proaspăt. Acum, dacă stau singur, mai fac și eu niște găluște, nu-s vreun boier. Dar dacă intrăm în cuplu, atunci să fie treabă serioasă: ciorbă bună, chiftele, cozonac, tot tacâmul. Și, normal, să fie firavă. Să fie contrast: eu robust, ea delicată.
Și copiii? a întrebat amuzat prietenul lui, privindu-l critic. Tu ai, nu? Bașca, la vârsta asta, pui de nepoți.
Nu-mi mai trebuie moștenitori, cu ai mei am destui. Eu caut companie de suflet. Și de trup. Să fie activă, să poată merge și-n pădure, și la munte… Sau măcar la țară, la grădină.
Aproape că m-am înecat cu limonada. La munte!? El, care cel mult până la colțul blocului și s-a terminat cu maratonul!
Len, facem pariu că o să facă cunoștință tocmai cu mine? am șoptit, zâmbind complice.
Tu glumești? Lenuța a ridicat mirată sprâncenele. Vere, nici măcar n-ai patruzeci.
Șșșș, am pus degetul pe buze. E doar un experiment social. Vreau să-mi demonstrez până unde poate merge autoamăgirea masculină.
Nici nu a fost greu să ne cunoaștem. Ne-am schimbat numerele de telefon, iar seara deja vorbeam de parcă aveam ani de prietenie.
În online se prezenta drept Macho48.
Avatarul o poză veche de vreo zece ani: burtă trasă, o Dacia de fiță în fundal și privire sigură.
După câteva zile, Iurie m-a invitat în oraș.
A venit la întâlnire îmbrăcat de sărbătoare. Nasturii la sacou se luptau cu burta proeminentă pe care nu mai avea cum s-o ascundă.
Veronica, a zâmbit larg, arătându-și dinții mai mult galbeni decât albi, azi arăți splendid.
Mulțumesc, Iurie, am spus timid. Și tu… destul de prezentabil.
Ne-am mai văzut de câteva ori.
Pentru mine era doar o probă de talent actoricesc. Ascultam cu răbdare povești despre imperiul lui de afaceri (un butic în piața centrală), despre aproape mașina nouă (până la urmă a investit în tarabă), și despre cât e de importantă o femeie care poate crea căldura unui cămin.
Am mers la plimbare în parc nici o sută de metri și deja gâfâia, însă pretindea că e o tehnică specială de respirație.
A venit și momentul de cotitură.
Iura, relaxat după cină și răsfățat de complimentele mele atent oferite, s-a decis să treacă la alt nivel.
Veronica, a spus, luându-mă de mână. Ești ideală: slabă, gospodină, tânără. Trebuie să-ți spun ceva… Nu am patruzeci și opt de ani.
Serios? am ridicat sprânceana a surpriză. Atunci câți?
Cincizeci și cinci, a oftat, așteptând reacția mea cu sufletul la gură. Dar mă țin bine, nu?
Sigur, Iura! am spus repede. Pari cel mult cincizeci și patru! Îmi plac bărbații cu experiență, e o moștenire de viață.
S-a luminat de tot la față.
Mai e și bine… Că-mi făceam griji. Eu am reguli: femeile trecute de patruzeci și doi nu-s ce trebuie. Energia scade. Dar tu foc, adevărată domnișoară.
Mulțumesc, dragule, i-am mângâiat chelia. Și eu am o mică taină.
Ce anume? s-a alertat el. Copii? Datorii?
Nu, nici vorbă. Vârsta.
S-a încordat.
Cum adică? Nu ai patruzeci?
Aproape.
Treizeci și opt? spera el.
Mi-am scos pașaportul și i l-am întins.
Uite, Iura. Deschide și vezi.
A luat actul cu mâinile tremurânde, s-a uitat lung la data nașterii, făcând calcule în gând.
1975.
Cincizeci a șoptit palid. Ai cincizeci?
Fix, Iura. Am sărbătorit recent acest prag.
Pașaportul i-a căzut din mâini. Mă privea de parcă mă transformasem subit în Baba Cloanța.
Cum așa? Dar arăți…
Ca o femeie care are grijă de ea, Iura. Și nu mănâncă plăcinte la douăzeci și trei noaptea.
Dar e o păcăleală! a izbucnit. Ți-am spus clar: până în patruzeci și doi! E principiul meu. Nu pot să fiu cu cineva de aceeași vârstă.
Culmea, nici nu suntem! Ți-a convenit tot până acum, nu? Am eu undeva praf de pensie în poșetă?
Iurie s-a făcut tot roșu la față.
Nu, dar cifra… Cincizeci aproape de pensie.
Bătrânețea, Iura, am spus calm, ridicându-mă, e atunci când mintea nu mai acceptă realitatea. Eu? Sunt femeie în floarea vârstei. Și știi ce mi-am dat seama?
Ce anume? a întrebat cu ochii spălăciți.
Că la cincizeci de ani merit un bărbat. Nu un set de complexe, burtă și un butic de piață. Focul meu nu-i pentru tine. Te arzi la prima scânteie.
Mi-am luat pașaportul și am pornit către ieșire.
Vero! a strigat el. Stai, și noi?
Ce noi? m-am întors. După cum spui tu, suntem de aceeași vârstă. Dar tu vrei tinerică. Caut-o. Poate ai noroc să găsești una care nu vede bine buletinul.
Am ieșit din cuibul lui de moș, inspirând cu bucurie aerul rece.
În mașină mă aștepta Lenuța.
Ei, ce a fost? m-a întrebat când m-am așezat. S-a demascat?
Și încă cum, am râs. Dacă vedeai ce față a făcut când i-am arătat pașaportul! De parcă tocmai aflase că Pământul e rotund.
Și finalul?
Simplu: el o să caute tinerică și o să se frământe Noi, însă, mergem să sărbătorim! Am o întâlnire cu un bărbat adevărat. Are patruzeci și cinci de ani, și nu-l interesează ce scrie în buletinul meu!
Iar Iurie încă stă pe site-ul de matrimoniale. Și-a schimbat iar anunțul: Caut femeie max. 40 ani. Sinceră!!! Fotografia, desigur, e tot aia de acum zece ani.
Voi ce părere aveți? De ce unii bărbați fug de femeile de-o vârstă cu ei? Merită să îți ascunzi vârsta pentru o relație? Sau mai bine adevărul, din prima?
