Ancuța, ai merge până la magazin să cumperi o pâine? privirea încețoșată a mamei mele, o femeie de patruzeci și cinci de ani, abia de reușea să se concentreze pe silueta fragilă a fetiței de șapte ani, care și-a înghițit pofta chiar la auzul pâinii.
Sigur, mamă
Fetița aștepta cuminte banii, acei lei moldovenești pentru care tanti Lenuța, vânzătoarea non-stopului de la colț, oftând și mormăind din reflex, îi dădea Ancuței o pâine caldă, uneori strecurându-i și o ciocolată cu lapte sau câteva bomboane, când prindea un moment bun.
Vai de capul copilului… Un îngeraș să crească printre bețivani! oftă ea, sorbind dintr-un pahar cu cafea instant.
Ancuța, abținându-se să nu adulmece prea tare mirosul amețitor al coajei crocante, grăbea drumul spre casă cât putea de tare. Dacă asculta de mama, aceasta îi rupea întotdeauna colțul de pâine și punea peste două-trei șproturi grase, din care se prelingea uleiul dulce și înmuia miezul. Fetița savura încet răsfățul, gustând cu grijă din fiecare bucățică. Judecând după numărul sticlelor de pe masă, părinții așteptau iar musafiri, așa că altă cină nu mai era de așteptat. Cel mai important era să dispară din casă fără să o observe nimeni, altfel iar lua bătaie. Ultima oară tata îi dăduse una de îi țiuit capul două zile și-i curgea sânge din nas.
Ancuța a ieșit din bloc. Îi mai rămăsese un sfert de colț și o șprotură întreagă. Afară era liniște, deși primăvara fusese cu vreme caldă. Puțini oameni pe drum, doar pe undeva răsuna o muzică veselă, iar în buzunarul fetiței două bomboane cu ciocolată așteptau să fie savurate. Era bine. Era cald de hoinărit aiurea, și dacă o prindea foamea tare, putea trece pe la tanti Lenuța, care mereu o servea cu cafea cu frișcă și zahăr. Și așa Ancuța mergea fără grabă, uitându-se la ferestrele aprinse ale blocurilor, visând să aibă și ea măcar o prietenă. Atunci, s-ar simți adevărat fericită: ar avea cu cine schimba visuri, cu cine împărți gânduri, sau pur și simplu să colinde străzile, când acasă nu se putea. Dar un scâncet sfios s-a auzit din tufișurile de lângă tomberoane și a oprit-o. S-a apropiat cu grijă și a ridicat un braț de cârpe urât mirositoare. Într-o cutie ruptă de pantofi stătea un pisoi tărcat, scâncind încetișor. Ancuța și-a strecurat mâna spre el, și micul animal i-a adulmecat degetele. Aroma șprotului l-a zorit, linsându-i pofticios mâinile. La gâdilatul limbii lui, Ancuța s-a luminat la față.
Ești flămând, nu-i așa? Stai să vezi ce am! a pus solemn pe lângă năsuc o șprotură întreagă și și-a îndesat colțul de pâine în gură.
Uite, servește.
Viitorul motan s-a repezit asupra festinului, torcând și înghițind cu poftă. Sufla când fetița încerca să-l mângâie.
Ușurel, nu te zori! Să nu te doară burta, am pățit și eu, i-a zâmbit Ancuța noului camarad.
Vrei să te iau la mine acasă? Îți spun Tărcatul și îți promit că mereu-mereu vom împărți mâncarea!
L-a ridicat ușor, ca pe-un fulg, și l-a ascuns la piept.
Felinarul galben, ca mierea de mai, lumina trotuarul pe care Ancuța mergea, povestind aprins cu blănosul care scotea capul de sub gulerul gecii.
***
Acasă domnea liniștea. Doar sticle goale, farfurii nespălate și scrumiera plină pe masă. Cazanul duduia, ceasul ticăia lent. Ancuța s-a așezat pe scaun și a pus pisoiul pe masă. Acesta a adulmecat cu teamă un pahar gol.
Of, Tărcatule, nu pune botul! E o mizerie, să nu te apuci de așa ceva, că atunci nu mai suntem prieteni! l-a strâns la piept, nevrând să-l lase. Pisoiul a tors mulțumit, cu lăbuțele pe nasul ei, parcă șoptind: Nu te teme, vom fi uniți!.
Noaptea aceea Ancuța a dormit atât de dulce. I s-au arătat în vis bunătăți cu gust de înghețată de banane și plăcinte cu vișine. Tărcatul s-a așezat la pieptul ei, savurând noaptea și torcându-și cântecul de leagăn.
Dar dimineața, când tata a văzut pisoiul, s-a apucat să urle, jurând că dihania să nu-i mai calce casa. Mama fuma o țigară și-și ținea capul învelit cu un prosop umed. Cu voce răgușită, a rugat-o să scoată pisoiul să nu fie ispită mare.
Plângând de necaz, fetița a coborât cu Tărcatul la bloc. Nu știa unde să-l ducă, iar să-l lase la gunoi n-ar fi putut în ruptul capului, era camaradul ei cel mai bun. Printre suspine, a mers direct la magazinul lui tanti Lenuța. Într-un șirag de cuvinte și printre lacrimi, i-a povestit totul, rugând-o să-l primească temporar, promițând să-l viziteze și să-l hrănească în fiecare zi. Inimoasele femei n-au putut să-i spună nu și au primit pisoiul în magazin, găsindu-i o bluză veche și un lighean tăiat ca să-i țină loc de culcuș.
Din primăvară până vara târziu, Ancuța venea zilnic să-și vadă Tărcatul, frângând o bucățică din pâinea cumpărată pe care acasă o pătimea cu bătaie. Dar ce mai conta, când ai un adevărat prieten? Fetița stătea ore întregi povestind motanului despre tot ce trăise. Tărcatul îi torcea pe genunchi, închizând leneș ochii violet. Tanti Lenuța, la ora prânzului, îi punea resturile în lighean și, cu tanti Olga, se minunau de ochii lui pătrunzători, ca niște smaralde încărcate de bunătate.
Până la toamnă, Tărcatul a devenit un motan voinic și frumos, cu ochii ca din poveste. Clienții au încercat să-l ia acasă, dar el nu se lipea de alții, ci aștepta fetița lui.
A venit apoi o perioadă tristă, în care Ancuța nu s-a arătat zile bune. Nu mai cumpăra pâine și nu-și vizita motanul. Tanti Lenuța a început să se îngrijoreze. Dar într-un târziu s-a ivit: pe obraji avea vânătăi galbene, iar pe buză o crustă urâtă. La privirea întrebătoare a femeilor, a spus scurt:
Am căzut.
Dar în spatele magazinului, plângând cu fața în blana motanului, i-a povestit tot. A adormit astfel, îmbrățișându-și singurul prieten. Tanti Lenuța a așezat-o atent pe canapeaua din debara și a acoperit-o cu o pătură veche. Apoi a sunat la domnul Nichifor, polițistul cartierului, dar el a dat din umeri: greu ar fi de dovedit și nici nu vrea să se pună cu bețivii. Femeia a plâns cu amar. Inima i se rupea de durere, căci n-avea niciun copil, și de multe ori s-a gândit că i-ar fi plăcut una ca Ancuța.
Tărcatul s-a furișat și n-a mai apărut toată noaptea, iar fetița a dormit neîntoarsă în magazin, uitată de toți. Dimineața, tanti Lenuța i-a dat ceai dulce și tartine și a pus-o cu Olga să aibă grijă de magazin cât merge ea să rezolve ceva important. Ancuța a fost bucuroasă, dar n-apucase Lenuța să iasă pe poartă că s-a împiedicat de domnul Nichifor.
Stai, femeie! Avem o treabă urâtă, crimă la bloc, nu te băga. Știu, ai văzut-o pe Ancuța Anei pe undeva noaptea trecută?
Pe Ancuța? Dar cine a murit? ochii Lenuței au alergat pe ferestrele blocului.
Părinții ei, i-au găsit omorâți. Încercăm să găsim fata… Poate a rămas la tine?
Da, la mine a dormit în debara, e teafără. Cine i-a omorât?
Ce să știu, niște bețivi, s-au tăiat reciproc. Acum avem hârtii multe, și până găsim rubedenii pentru copil Poți s-o ții la tine câteva zile? Să nu o trimitem direct la centru, mai bine să stea la tine până găsim rude. Că doar n-ai copii.
Normal, nici nu-i problemă, inima i-a tresărit femeii. Nici nu-i păsa de părinții fetei. A alergat fericită înapoi în magazin.
S-a sfătuit cu Olga și au decis să nu-i spună fetiței nimic de moarte, doar că mama i-a dat voie să stea la tanti Lenuța un timp. Ancuța s-a bucurat mult, întrebând dacă are voie să învețe să bată pe casa de marcat.
De atunci, Tărcatul n-a mai apărut, oricât l-a căutat fetița printre tomberoane, chemându-l stăruitor. Mâncarea lui rămânea neatinsă.
Tanti Lenuța a început să crească singură fata, temându-se de ziua când o vor lua autoritățile. Într-o zi, s-a dus la asistența socială, sperând să o poată adopta, dar i-au refuzat cererile fiindcă nu avea familie, era singură și lucra noaptea. Nu s-a dat bătută, încercând periodic. Așa au trecut două luni. Ancuța s-a obișnuit cu tanti Lenuța, a învățat să facă ochiuri, să citească silabisind și să facă ordine, încercând să-i aducă bucurie femeii obosite.
Când a nins prima dată, pe 3 noiembrie, Ancuța a împlinit 8 ani. A suflat în lumânările albe de parafină de pe tortul cu miere de magazin și s-a întors la tanti Lenuța râzând:
Vreau să stau mereu, mereu la tine și tu să fii mama mea! a sărit și a îmbrățișat-o.
Și eu tot asta visez, scumpa mea, a răspuns cu lacrimi în ochi femeia.
Ușa a bătut deodată. Nu se așteptau la musafiri, așa că, atunci când în prag a apărut un tânăr îmbrăcat impecabil, tanti Lenuța a rămas surprinsă.
Bună ziua, sunt de la Direcția pentru Protecția Copilului din Chișinău. Am primit cererile și documentele dumneavoastră și am venit să vă cunosc personal, i-a dat mâna.
Poftiți, nu așteptam pe nimeni, l-a poftit la masă.
Doriți un ceai? Tanti Lenuța tocmai a cumpărat unul cu fructe exotice, așa gustos nu ați băut niciodată! i-a pus Ancuța ceașca.
Serviți! E tortul meu! a zâmbit ea.
Felicitări! Ai împlinit 8 ani, mă bucur pentru tine! La anul mergi la școală?
Da! a dat vesel din cap.
E frumos la școală. Dar cum ești aici, la tanti Lenuța? Spune-mi, i-a sorbit ceaiul.
E bine tare aici
Au stat la povești, au mâncat tort de miere și au băut ceai cu aromă de fructe din căni de lut, eu, Ancuța și tânărul în costum elegant. Tanti Lenuța asculta, cu capul pe mână, simțindu-se în sfârșit liniștită.
Din păcate, trebuie să mă retrag, a spus bărbatul, scoțând o mapă groasă din servietă.
Uitați, doamnă Lenuța, mâine mergeți la judecătoria de sector cu aceste acte, cereți la secretariat, depuneți cererea. Nu aveți de ce vă teme, e o formalitate. Îl puteți lua pe Ancuța acasă legal.
Să iau acasă? femeia nu mai găsea cuvinte, iar fetița s-a repezit să-l cuprindă, mulțumind de mai multe ori:
Mulțumesc! Mulțumesc!
Mulțumim… a șoptit și tanti Lenuța, cu lacrimi mari de fericire în ochi.
Aveți grijă de ea, a spus bărbatul privind-o lung. Femeia s-a holbat uluită: ochii aceia erau imposibil de uitat ochi liliachii, cu tot sufletul și toată bunătatea din lume…
Press «Like» and get the best posts on Facebook ↓
