Nişte ciudăţenii din familia Olguţei Frumoasa
– Uite, Olguţa iar a ieşit cu câinele
– Vai de mine, ce-a mai făcut cu bietul animal? Păi uită-te la coada lui Max! Nu mai e mov, e roz acum! Ai văzut cum o flutură, săracu?
– Eh, ce să-i faci dacă fata e mai aparte? Măcar are suflet bun şi e tare corectă! Câte fete mai vezi tu astăzi ca ea? Când bunica ei a fost bolnavă, Olguţa nu ieşea din spitale, numai pe lângă ea zbura, uitând de tinereţea ei.
– Aşa zici tu Dar ieri am văzut-o cu un băiat tare simpatic, a adus-o acasă cu maşina, tocmai la scara blocului.
– Poate era vreun şofer de la Yandex!?
– Şofer de taxi? Să-i pupe mâna? Hai să fim serioase!
– Pe bune?! Ei, atunci să ştii şi tu: Olguţa noastră cred că se mărită!
– Asta i-ar mai trebui bunicii o bucurie! Să vezi ce mândră o să fie! A crescut o fată de toată isprava: deşteaptă, frumoasă, cu coloană vertebrală! Poate doar meseria asta de-a ei să nu-i fie prea pe plac…
– Ce ai tu cu meseria ei? Ce are rău să fie anchetatoare?
– Eh, nu ştiu dacă-i de femeie aşa ceva!
– Auzi la ea! De parcă mai sunt azi oameni ca bunica Olguţei, care să respecte legea şi dreptatea la sânge! Şi din Olguţa a ieşit un anchetator pe cinste a scris şi ziarul, a apărut şi la Jurnal TV. Şi tu tot ai ceva de comentat?
– Eu nu zic nimic, să-i dea Dumnezeu sănătate! De mică s-a văzut că fata asta e deosebită! Îţi aminteşti ce energică era?
– Ei, parcă nu! Toată după bunică-sa! O namilă de energie!
Cea despre care bârfeau vecinele pe banca de la intrarea în bloc tocmai trecea pe lângă ele, le saluta politicos şi deodată, sărind vesel, o luă la fugă după câinele ei cu coada roz, ca zorile de vară.
– Uite-o, pe unde s-o grăbi?!
– La gară, să-şi aştepte sora! Catrina ajunge azi!
– De unde ştii?
– Mi-a spus ea! Ia uite, a şi venit taxiul!
Din maşină coborî o fată înaltă, subţire, care fără să spună nimic, a alergat spre Olguţa şi a strâns-o tare în braţe, fluierându-l şi pe căţel.
– Olguţa, ce i-ai mai făcut bietului câine?!
– Ce, nu e frumos? E culoarea preferată a bunicuţei!
– Oh, cât mi-a fost dor de tine, ciudata mea!
Şi Olguţa, râzând, şi-a mai luat sora într-o îmbrăţişare.
Că Olguţa Frumoasa avea nişte ciudăţenii, ştia toată strada încă de când era mică-mică. O minunăţie de copil cu cosiţe subţiri, pe care bunica i le fixa cu funde mari şi demodate. Saluta vecinii, zâmbind larg, deşi pe-atunci avea dinţii cam strâmbi până să-i aranjeze bătrânul ei tată vitreg. Şi după zâmbet, mereu întreba, blând:
– Ce mai faceţi? Cum o duceţi?
Dar lumea încet-încet a început să nu-i mai răspundă, nici cei ce nu aveau “scheleţi în dulap” sau papagali guralivi care să dea în vileag toate tainele casei.
Oamenii o cam ocoleau. Fata asta avea limba cam slobodă. Dar nu asta era problema. Olguţa nu doar spunea ce-i trecea prin minte, ci, cumva, reuşea să lege toate poveştile pe care le auzea şi vedea, şi să le spună exact cui nu trebuia.
– Tanti Tania, când dumneavoastră eraţi la serviciu, domnul Senia s-a dus cu flori la Tanti Irina, de la apartamentul 17! Cu flori galbene, frumoase, ca alea de ziua dumneavoastră! Doar că buchetul la ea era cam mare! Am vrut să miros şi eu şi nu mi-a dat, a zis că nu-i voie! Şi s-a dus apoi la tanti Irina. De ce la ea e voie şi la mine nu?
Tania, care-l lăsa pe bărbat să-i vândă gogoşi cu muncă multă, părea mereu să tresară şi se uita în jur să verifice dacă au auzit vecinele povestea, apoi grăbea paşii, uitând să salute.
– Dragă, de ce te bagi tu în vorbă cu tanti Tania? Nu te-a întrebat nimic! bunica, supărată, nu-i explica de ce.
Olguţa se simţea ofensată chiar nu înţelegea cu ce-a greşit. Dacă-i explică bunica, poate n-ar mai povesti data viitoare. Dar nu-i explica.
După aşa episoade, bunica semăna cu statuia de pe Piaţa Ştefan cel Mare, unde îi plăcea Olguţei la plimbare. Strângea fata de mână, tăcea ca piatra, doar bombănea din buze şi-i dădea nişte priviri care anunțau clar: Azi, de dulciuri, nici pomeneală după cină!.
Pe Olguţa, normal, o supăra asta grozav, se bosumfla, dar repede îşi amintea că statuia totuşi nu era chiar ca bunica nu-i creşteau porumbeii în cap, deci nici coafura ei nu părea cheală ca vârful lui Ştefan.
Despre voievod îi povestise bunicul vitreg, căruia îi plăcea la nebunie să dea răspunsuri directe.
– Da de ce-i chel?
– A avut multe pe cap, s-a stresat!
– Adică a avut o muncă grea?
– Aşa!
– Tot stomatolog de copii a fost? şi imediat Olguţa îşi imagina statuia la cabinet, cu copiii speriaţi de chelia ticsită de porumbei care intră pe uşă la: Următorul!.
Bătrânul se uita lung la ea şi-apoi râdea cu poftă.
– Dacă ar fi fost aşa, poate lumea era altfel.
– Tu dacă ţi-ai permite aşa ceva, bunica te-ar certa! Trebuie să fie omul modest!
– Corect! Modestia-i pe primul loc! Oricum, pentru râsul lui, bunicul îi cumpăra, pe ascuns, îngheţată secretă cu condiţia să nu spună bunicăi, care interzisese orice dulce înainte de masă. Şi singura promisiune pe care Olguţa chiar nu a trădat-o niciodată a fost asta.
Bunicului îi spunea:
– Dacă află bunica, te ceartă rău?
– O să avem scandal cât casa!
– Dar tu nu asculţi de ea!
– Păi eu sunt bărbat, dragă! N-ar fi tare frumos să mă supun mereu femeilor!
– Deci putem să-i spunem?
– Nuu! A asculta e una, a supăra o femeie degeaba e alta! Eu doar vreau linişte-n casă.
– Aha, deci eşti cam fricos!
– Nu fricos, doar cu experienţă! Mai bine un compromis decât ceartă!
– Bine, hai să-i ducem flori bunicii, să nu-şi dea seama prea repede!
Olguţa dădea din cap, convinsă că bunicul vitreg e cel mai tare om din lume. El a apărut în familie ca un cadou de Revelion. Bunica, care a crescut-o pe Olguţa de la scutec, pentru că părinţii tot erau plecaţi prin expediţii, a decis să se recăsătorească cu un vechi prieten să crească numărul rudelor în familie. Pe cât era de raţională şi şefă în drept, pe atât se topea după copii şi după acest bunic mic, rotund şi tare simpatic.
În cap, bunica ţinea mereu la logică şi principii, dar în adânc, era o romantică ascunsă, visând încă din tinereţe să-i cânte cineva serenade sub ferestra din Floreşti şi să-i umple geamul de liliac sau iasomie.
Primul ei soţ o venera pentru minte, îi dădea flori rar şi, dacă era romantic, i-o spunea doar cu versuri de Alecsandri. N-a mers cu el. A ieşit din căsnicia aceea pe modulul: Măcar am copil şi carieră, la revedere, romantism!.
Şi-a venit Olguţa. Prima dată când a ţinut-o-n braţe, i s-a umplut sufletul de căldură şi speranţă.
Părinţii Olguţei, arheologi de top, au trecut fata pe mână bunicii cu convingerea că-i va fi bine. Şi-au văzut apoi de comorile sciţilor, uitând, pe bune, de comoara lor.
Fata, zgomotoasă şi cu obrajorii umflaţi, era centrul blocului. Lătrau şi câinii mai abitir de la gălăgia ei, şi tot cartierul primea sfaturi de parenting de la vecine pentru bunica.
Cam pe la un an a apărut bunicul de rezervă. Bunica decisese că un copil cu mulţi bunici e mai fericit, deci i-a explicat aşa: există un bunic normal, ca la restul copiilor, şi unul special, doar al Olguţei.
Aşa a rămas şi, cu timpul, Oliuţa l-a iubit pe bunicul vitreg mai ceva ca pe tatăl biologic.
Povestea cum i-a împăcat destinul pe bunica şi pe bunicul vitreg o ştia toată lumea. I s-au ars dinţii Olguţei, plângea de-o auzea tot cartieru, până o vecină i-a spus să meargă cu fata la stomatologul Pătru Veniaminovici din blocul de alături.
– Să-l salut pe Pătru?! O să văd eu ce mai iese mormăia bunica grăbită.
Când l-a văzut, i s-a făcut iarăşi fluturaşi în stomac, ca pe vremuri la liceu, dar educaţia n-a lăsat-o să zică nimic. El, timid, n-a cutezat nici el, dar acum, după atâţia ani, nu mai avea absolut nimic de pierdut a luat-o şi n-a mai lăsat-o!
Fiul bunicii tata Olguţei nu s-a mirat de starea civilă nouă, a felicitat protocolar şi a întrebat doar dacă or să poată avea grijă de Oliuţa. Gata, rezolvat cazul, toată lumea mulţumită.
Fata a crescut cu dragoste şi atenţie. N-a mers la grădiniţă, că răcea pe capete de fiecare dată. Bunica a renunţat la socializare şi a decis: sănătatea e pe primul loc!
N-a contat, Olguţa şi-a găsit prieteni la ţară, la căsuţa de vară din Durleşti, unde mergeau de primăvară până-n târziu toamna. Era plină zona de copii de secole, toţi se adunau să se joace pe sub brazi, făceau echipă la dat cu mingea sau la râşi şi-şi împărţeau sandvişul în foişorul construit de Pătru Veniaminovici. Aici era toată distracţia. Venea şi cea mai bună prietenă, Svetlana, alergau şi gemenii Mihai şi Grigore, dansa Zina pe lângă foişor, visând la balet.
La şase ani, a intrat în scenă Catrina.
Diferită de toţi: obraznică, murdară pe mâini mereu, încăpăţânată şi ştia exact ce vrea. Prima întâlnire vară fierbinte, Olguţa în foişor cu o carte nouă, adusă din oraş de bunic, sortând cu grijă primele căpşuni spălate de bunică. Nu aştepta vizită, prietenii erau ocupaţi, Zina la balet, gemenii plecaţi pentru rechizite.
Apăruse o mână murdară de sub masă, iar Olguţa, speriată, a început să urle de s-a zguduit tot satul. Bunica, cu polonicul de dulceaţă în mână, a ieşit val-vârtej, şi-a certat pragul, a alungat toţi motanii şi-a găsit copila împreună cu o fetiţă pe sub masă, mâncând deja jumate din căpşuni.
– Ce ţipi aşa? Nu te interesează de ce am venit?
– Nici nu-ţi e ruşine de mâinile alea?
– Aici mâinile-s mereu murdare!
Văzând cu cine era, bunica s-a liniştit imediat:
– Catrină, nu ne mai speria aşa! Unde-i bunicul tău?
– Doarme iar s-a obosiiiit.
Olguţa a priceput atunci că bunica ştie exact ce poveşti cu oboseală, şi a văzut clar că e zi specială dacă primea voie la bomboane înainte de amiază.
Bunica a fugit spre poartă cu treburi, nu înainte să spună:
– Aveţi grijă la copii! şi i-a dat bunicului vitreg un pupic în creştet, de parcă aşa îi dădea ordin să stea cu ochii pe ei fără alte explicaţii.
Ulterior, Olguţa avea să afle că Catrina era nepoata bunului prieten al bunicăi. Fetiţa rămăsese doar cu bunicul ei după o tragedie, iar bunica s-a ocupat personal să-i găsească loc sub aripa familiei.
Bunica n-a stat pe gânduri când a văzut cât de mult semăna Catrina cu Oliuţa. I-a primit cu inima largă, i s-a părut firesc să-i devină şi ei mamă-bunică, mai ales că bunicul Catrinei nu mai era în stare să se descurce singur, rămas doliu şi bolnav.
Bunicul Olguţei n-a zis nimic, doar a pupat-o pe degete:
– Fă aşa cum simţi tu!
– Pentru Olguţa crezi că e bine? a întrebat totuşi bunica.
– Ce rău poate fi să aibă o soră?
– Să putem?
– Sigur! Nu trebuie să iubeşti la fel, fiecare dragoste e deosebită. Pe cine ai crescut în braţe, pe cine ai primit după, iubeşti oricum, dar fiecare în felul lui.
Restul nu s-a mai discutat. Soarta s-a ocupat ca fetele să rămână împreună, iar după ce s-au rezolvat şi acte, Catrina a devenit sora lui Oliuţa şi sprijinul ei din copilărie.
Deşi erau total diferite, tocmai asta le-a apropiat enorm şi le-a dat lecţii de viaţă una alteia. Iar adevărul, chiar şi cel incomod, tot Catrina i l-a spus mereu Olguţei, de mică.
Catrina a învăţat-o când să tacă şi când să analizeze ce se întâmplă, orientându-i talentul de detectiv într-un sens util.
– Ţie ţi-ar sta bine să fii poliţist! Deşi bunicul ar zice că-i meserie de câine, pe care un anchetator răuvoitor o poate face praf.
– Atunci eu, ca să fie bine, mă fac anchetator, dar dintre cei buni!
– Să te văd, măcar un anchetator care să nu fie păcătos!
– Cine ştie ce-o să fie dar eu mă ţin de-ale mele!
Şi n-au contat glumele vecinelor cum că fata asta nu-i de-a locului, nici că lumea o credea ciudată. Avea susţinere familie şi pe Catrina, două coloane de bază.
Şi iată, orice ar fi în viaţă, atâta timp cât ai iubire în spate, nu ai cum să dai greş. Şi acasă, mereu aceeaşi voce, mai autoritară ca nimeni alta:
– Olguţa, ai mâncat ceva azi? Cum nu?! Ruşine! Dar tu, Catrina, de ce chicoteşti, tu sigur n-ai pus niciun fir de iarbă-n gură! Toată lumea la masă, rapid! Pătru, te invit cu tot cu Max, spălaţi-vă pe mâini acuma! Vai de bietul câine, ce v-a făcut dacă i-aţi făcut coada roz? Cum adică doar aşa că aţi vrut? Nici nu ştiam că zic aşa Haideţi odată, mâncarea e gata şi se răceşte! Mars la masă!
