Căsătorie fictivă.
Eu și Nicolae avem o căsătorie fictivă. S-a întâmplat că Nicolae avea mare nevoie de acest statut pentru a progresa în carieră lucrează într-o firmă importantă din Chișinău, unde directorul e nimeni altul decât Ilie Călin, un fanatic al familiei tradiționale și capul unui neam respectat. Omul acela are cinci fete crescute, plus cinci gineri și deja e bunic de vreo nouă ori. Se mândrește pe față cu familia lui numeroasă, trăiește cu convingerea că burlacul e aproape o insultă. Dacă ești necăsătorit, pentru el ești ca și cum nu exiști: te privește ca pe un outsider, indiferent cât de bun ai fi în meserie sau câtă omenie ai avea.
Când Nicolae a înțeles asta, și-a dat seama că are urgent nevoie de o soție, dacă speră la o funcție pe măsura visurilor și a pregătirii sale. A analizat totul argumente pro și contra și mi-a propus să facem o căsătorie fictivă. Pentru el, niciun risc mă știe de când eram copii, mamele noastre au fost colege de facultate și până azi beau cafeaua împreună duminica. În școală am stat mereu în aceeași bancă: el mă ajuta la mate, eu îi puneam virgule și cratime prin compuneri.
Adică mă cunoaște la fire și știe sigur că nu-s om interesat, că nu o să-i cer casa, apartamentul sau banii dacă ne vom despărți. Pentru mine, toată povestea a picat la țanc: treceam printr-o despărțire urâtă după trei ani de relație și aveam nevoie de ceva cu totul nou să nu mă scufund în depresie. Și, recunosc, voiam să-i dau o lecție fostului: uite, m-am măritat cu un bărbat de perspectivă, cu job beton, cu mașină grozavă și apartament cu trei camere în centrul Chișinăului nimic de comparat cu tine! Nu neapărat din răzbunare, dar parcă simțeam o nevoie să dau de știre și prietenelor mele: uite că nu-mi plâng de milă, sunt pe picioarele mele!
Pe scurt, amândoi am avut de câștigat și, cu acordul tacit al ambelor familii, am mers într-o zi de marți, liniștiți, la Starea Civilă din sectorul Botanica. N-a fost nicio alai, nici aer de sărbătoare, fără limuzine sau porumbei, fără rochie de mireasă sau costum de ceremonie. Ne-am luat liber pentru câteva ore de la muncă și am venit doar ca să semnăm în registrul oficial. Dar, evident, inelele și le-am pus unul altuia.
Am hotărât chiar să preiau temporar numele lui Turcanu sună mai aparte decât Purcel. Trebuie să recunosc, la scurt timp după nuntă, s-a văzut primul rezultat: Nicolae a fost avansat ca director de Departament la firmă, pe merit deplin. Pentru mine, statutul de femeie măritată a avut un efect magic prietenele și rudele mă priveau cu alți ochi. Cel mai tare m-a amuzat când am primit câteva mesaje de la fostul: îți doresc fericire, dar eram sigur că ne mai împăcăm cândva… Na, vezi cum e: nu prețuiești ce ai, dar când pierzi, te doare. Hai, suferă în liniște!
Totul a mers chiar mai bine decât sperasem. Pe deasupra, am stat o vreme și la Nicolae acasă ca totul să pară cât se poate de real.
E sâmbătă dimineața. Sunt în bucătărie și gătesc micul dejun omletă, brânzoaice la tigaie, cafea cu lapte. Lui Nicolae îi place să mănânce bine dimineața. Privesc pe geam, începe o zi frumoasă de aprilie. Primăvara anotimpul meu preferat.
Am de făcut o mulțime de treburi azi: trebuie să ajung la părinți în vizită, să fac curat în casă, să pun o mașină de rufe, să pregătesc ceva bun pentru masa de prânz. Poate niște cotlete, o ciorbă de văcuță, o plăcintă cu brânză și un bol de salată. Tot felul de gânduri casnice îmi trec prin minte ca oricărei gospodine.
De fapt, eu și Nicolae avem deja treisprezece ani de când suntem căsătoriți pe hârtie. Fetița noastră, Veronica, merge de anul acesta la școală în clasa întâi. Mezinul, Ionuț, încheie clasa a cincea și, apropo, numai note de zece tot pe stilul lui taică-său, care-i un om tare isteț. Așa e el, tatăl meu e… cum să spun… adevărat.
Nu ca soțul meu fictiv.
