Fericirea copilăriei lui Călin s-a sfârșit în vârstă de cinci ani. Îmi amintesc cum, într-o zi, părinții săi nu au venit să-l ia de la grădiniță. Toți ceilalți copii fuseseră duși acasă, iar băiatul rămânea singur la o masă, desenânduși pe sine, mama și tata. Învățătoarea îl privea și, fără să înțeleagă, îi șterea mereu obrajii cu o batistă. În cele din urmă sa apropiat, la ridicat în brațe, la strâns bine de sine și ia zis:
Oricât ar fi, nu trebuie să-ți fie frică, Călinule. Trebuie să fii tare de acum. Mai înțeles, micuțule?
Vreau să merg la mamă a răspuns el cu glas șoptit.
Încă vin mătușa și unchiul. Vei merge cu ei, Călinule. Vor fi alţi copilași, dar nu plânge.
Învățătoarea ia atins fața umedă și sa lipit de el cu un zâmbet îngăduitor. Apoi la condus spre mașină. Când i sa întrebat când va fi înapoi la mama lui, i sa spus că părinții erau departe și nu vor putea veni în acea zi. Lau pus pe Călin întro sală comună cu alţi băieţi în vârstă asemănătoare. Dar nici a doua zi, nici a treia, părinții nu au sosit. Copilul a început să plângă noaptea, iar febra ia crescut.
După ce sa însănătoșit, a venit o doamnă în halat alb și ia vorbit cu seriozitate. Ia zis că părinţii lui au rămas departe, pe cer, și nu pot coborî. Dar ei veghează mereu, îl cunosc, și de aceea trebuie să se poarte cum se cuvine și să nu se îmbolnăvească, ca să nu-i întristeze. Călin nu a crezut. Uitânduse la cer, nu a văzut decât păsări și nori. A hotărât să le caute.
Mai întâi a cercetat curtea în timpul plimbărilor. A găsit o mică gaură în spatele unui tufiș, unde sârma gardului se curba. A reușit să treacă doar pe jumătate, așa că a început să sape încet, pământul era moale, cu nisip. În curând, la locul cu cele mai largi deschideri dintre sârme, sa format un pasaj. Călin a strecurat prin el și a ieșit în libertate, fugind cu tot ce avea prin adăpostul pe care ceilalți băieţi îl numeau că este păstrarea grea. Nu știa nici un oraș și aproape că sa pierdut. Trebuia să-și găsească casa, dar toate erau la fel.
Întrun moment, pe trecerea de pietoni, a zărit o femeie ce semăna cu mama lui: rochie în buline, păr blond prins întrun coc mic. A strigat:
Mamă!
Femeia nu la auzit și nu sa întors. Călin a alergat spre ea, a apucat-o de braț și a strigat din nou. Ea sa aplecat, sa așezat pe genunchi și la privit cu atenție. Dar nu era mama lui.
Anca, o tânără cu douăzeci de ani, se îndrăgostise de Vasile și deveniseră un cuplu fermecat. Sau întâlnit întâmplător pe o platformă de dans din vară; el a cerut-o în vals și, din acea clipă, nu sa despărțit de ea. După trei luni sau căsătorit și au trăit cadouă inimi întrun singur trup. Trei ani mai târziu, Anca a aflat că nu poate avea copii; Vasile nu a putut să accepte. Au căutat tratamente în sanatoare, iar în cele din urmă au acceptat că nu vor avea un copil. Vasile ia sugerat ca Anca să ia un copil din Casa de Micuţi.
Dar dragostea Ancii pentru Vasile era atât de mare încât ia propus să divorțeze, pentru ca el să se poată căsători cu altcineva ce ii va aduce fericirea. Erau încă tineri, pe la treizeci de ani. Vasile a refuzat să o lase. Atunci Anca a pus la cale un plan: ia mărturisit lui Vasile că nu-l mai iubește și că are un alt bărbat. El nu a crezut. În noaptea următoare, Anca nu a venit acasă; sa întors dimineața cu miros de vin și de parfum masculin. A susținut că are un amant, iar Vasile a acceptat divorţul.
Când Călin a strigat la Anca, aceasta era deja de două luni în procesul de separare. Se simțea singură, îi era dor de Vasile și se gândea ce ar fi devenit el. Când băiatul la numit mamă, inima ei a sărit în piept.
Ce sa întâmplat, micuțule? Te-ai rătăcit? a întrebat ea cu blândețe.
Caut pe mama și pe tata. Mi sa zis că sunt pe cer, dar eu nu cred a plâns Călin.
Hai, locuiesc aproape. Vrei să mănânci prăjituri? a îndemnat ea, luând copilul de mână și îndreptândui spre casă. Ajuns la locuință, Călin a înghițit prăjituri cu înghețată de căpșuni și ceai cu frunze de coacăze, pe care Anca le cumpărase pe drum. A povestit tot ce isa întâmplat. Se vedea că nu mâncase dulci de mult; alţi băieţi mai mari îi furaseră dulciurile și îl tachinau, uneori cu violență.
Anca a simțit milă pentru băiat și la întrebat:
Vrei să vii cu mine și să locuim împreună? Când vei crește, vei înţelege totul și vei întâlni din nou părinţii tăi, dar nu încă.
Călin a încuviințat. Anca a sunat la Casa de Micuţi și ia informat de găsire. A dus copilul la îngrijitori, lea cerut să fie mai atenţi la alţi copii și a început să-l viziteze zilnic. Nu-l putea lua acasă: avea muncă, apartament, dar nu avea soț. O singură femeie fără soț nu primea, de obicei, un copil în adopție. Pentru prima dată a regretat că a cerut divorţul. Nu ştia cum să-l recupereze pe Vasile.
Așa că a încheiat un pact cu un coleg, Stănel, care se fusese recent divortat. Deși era cunoscut ca şarmant şi uşor de curat, era și un specialist serios. Ia promis o adeverință de la muncă, dar condiţia era să plătească totul. Anca la dorit de mult, dar nu se putea imagina să se căsătorească doar pe hârtie. Acceptă, deși îi rănea să vadă pe Vasile pe altă cale. Întro seară, când a intrat la Călin, a observat un vânătă sub ochi: băiatul fusese mustrat de cei mai mari pentru că nu şoptea. Îngrijitorii, în loc să-l ajute, iau spus că vor discuta cu Anca, iar situaţia îi părea imposibilă.
A doua zi, Anca a acceptat oferta lui Stănel. Sâmbătă a pregătit o cina, sa îmbrăcat în rochia roșie pe care o dorea el, a aprins lumânări şi a aşteptat. Inima îi era grea, dar trebuia să o salveze pe Călin, căci promisiunile nu se rupeau. Sunetul soneriei a răsunat, iar ea a deschis ușa cu groază când în prag a apărut Vasile, fostul ei soţ.
Vreau să vorbim, Nico. Tot timpul te urmăresc, nimeni nu intră în casa ta, nici nu pleci.
În acelaşi moment, liftul sa deschis și a ieșit Stănel cu buchet de flori și o sticlă de șampanie.
Nico, uite-mă
Vasile a roşit, pumnul ia încleștat. A plecat fără să spună altceva, sa urcat în tramvai și a plecat. Anca a revenit în lacrimi, la trimis pe Stănel afară și a simțit cum inima ise rupe gândinduse la Călin.
Au trecut doi ani. Călin stătea mândru la ceremonia de absolvire a clasei întâi, îmbrăcat în costum sobru și cămașă albă, cu un buchet mare de flori în mână pentru învățătoarea. Lau adus acolo părinţii săi și sora mai mică, Maricica, care se învârtea în braţele tatălui. Mama purta rochia cu buline pe care Călin o adorase când era mic.
Familia era formată din Anca, Vasile și încă un copil adoptat. Stănel nu a fost nici pe departe un ticălos; la un moment dat la întâlnit pe Vasile și ia explicat totul. A doua zi, Vasile a alergat la biroul Ancăi, a luat-o de mână și a mers la oficiul stării civile să se căsătorească cu ea, pentru a putea adopta oficial pe Călin.
În continuare, au vizitat zilnic Casa de Micuţi, au adus cadouri și dulciuri, iar Maricica a fost luată acasă imediat ce a ajuns în grup.
Mamă, tată, promit că voi învăța bine a șoptit Călin privind spre cer. Nu vă supăraţi că am alţi părinţi. Îi iubesc, dar ei sunt temporari, până când voi fi cu voi din nou.
Știa că părinţii lui fuseseră printrun accident și că erau pe cimitir. Duminica mergea la școala duminicală de la biserica Sfântului Gheorghe și învăța ce înseamnă cerul. Anca, inițial, nu a vrut să-l înțeleagă pe Vasile și a acționat pe cont propriu, dar soarta a decis altceva și sa căsătorit din nou cu Vasile. Așa sa terminat povestea cu toate personaje fericite, iar amintirea lor trăiește și astăzi în inimile celor ce le cunosc.
