Blestemata Casă Bătrânească
Gata, am ajuns! Dați-vă jos! șoferul a oprit camionul lângă gardul vechi de lemn și a închis motorul cu un scârțâit de vis ascuns în ploaie.
Iustina a atins-o ușor pe Mădălina, care dormea lipită de umărul ei, visând probabil meri de argint și cireși din sticlă.
Scoală, puiule, am ajuns. Deschide ochișorii.
Somnoroasă, Mădălina a mângâiat obrajii cu pumnuțul și s-a uitat buimacă spre casa din spatele buruienilor.
Mamă… aici o să locuim de-acum?
Da, draga mea. Hai, trebuie să coborâm. Să vedem ce ne așteaptă înăuntru.
Iustina a sărit de pe treapta înaltă pe pământul jilav și și-a luat fiica în brațe, ca într-un dans vechi între dealuri. Din spatele camionului a apărut Ciprian, venit după ele cu mașina lui mică.
Totul e bine?
Da. Unde-s cheile?
Uite, fostul soț i-a întins un mănunchi de chei, ca pe o bucată dintr-un vis din care nu vrei să te trezești. Actele le-am lăsat pe masă. Le găsești acolo. Sâmbătă vin după Mădălina, cum am zis.
Bine…
Te ajut cu bagajele și plec. Am treabă multă astăzi.
Iustina a dat din cap, simțind cum în piept îi urlă o haită de amintiri rele, dar știa: nu mai are ce schimba. Trăim înainte în ceața de dimineață.
Au stat cinci ani împreună. Totul părea liniștit… până când, acum o lună, a aflat că Ciprian a găsit pe altcineva. Și nu orice aventură, ci aceea care-ți schimbă tot traiectul… Nebuloasă, Iustina s-a simțit ca și cum ar pluti între două lumi: una caldă, alta rece, ca un ger uitat de bunici. De ieri avea un cămin, un bărbat și un viitor. Azi nu mai avea nici umbră… De ce? Pentru ce?
A continuat pe pilot automat: gândea la ziua de mâine doar ca să reziste azi, făcând ciorbă, spălând, lucrând, având grijă de Mădălina. Dar nimic n-o putea aduna la un loc, ca să nu mai simtă spaima acelui vid care tot creștea în interior.
Apartamentul era al părinților lui Ciprian.
Iar Iustina mai avea doar o mătușă bătrână, Eugenia, din orașul alăturat. Singura ei rudă. Din cauza distanței, a angajat o vecină să-i aducă bătrânei mâncare, medicamente, să o vegheze cu ochi buni. Apartamentul părinților săi, lăsat moștenire, îl închiriase pe termen lung, iar chiria intra împărțită pe două conturi: unul al ei și unul pentru mătușa Eugenia. De multe ori i-a propus mătușii să schimbe căsuța pe un apartament mai aproape, dar bătrâna n-a vrut.
Ciprian, când a mărturisit totul, n-a așteptat scandaluri sau lacrimi. O cunoștea: știa că visul ei frumos o va închide și mai mult în sine. Când n-a mai putut ascunde, a venit acasă și i-a spus totul seara, la bucătărie, după ce fetița a adormit:
Știu că ai aflat. Nu mă justific, așa s-a întâmplat. Avem un copil. Trebuie să ne gândim cum să n-o rănim pe Mădălina. Ce faci mai departe?
Nu știu… Iustina stătea ținând cana cu ambele palme, pierdută în desenul de pe masă.
În ea, furtuna nu se oprea. Însă fața îi rămânea ca de sticlă. Nu voia să-i arate lui Ciprian ce-i sfâșia sufletul. Poate avea dreptate: fetița era tot ce conta.
Trebuie să întrerupi contractul cu chiriașii?
Nu. Eu sunt vinovat față de tine și Mădălina. Așa că am vorbit cu ai mei… Iustina, ce-ai zice să vă mutați?
Unde? a ridicat ochii la el, încă soț în acte.
Știi că mama are casa moștenită în satul vecin. Nu-i nouă, dar-i solidă și caldă. Și mătușa Eugenia e la o aruncătură de băț. Mama vrea să v-o dea vouă. Ce zici?
Să fie plata despărțirii? a zâmbit amar Iustina, gândindu-se. Poate era soluția cea mai bună. Sătucul era mic, dar școala bună, dispensar la colț, totul aproape. Mătușa chiar pe strada paralelă.
Iustina a aprobat din cap.
Ne-am înțeles! Discută cu mama mâine, merg la notar. Ea te va suna. Acum plec…
Privirea lui în șoaptă, la ușă:
Iartă-mă! Nu asta am vrut.
N-a răspuns decât dând din cap și, când s-a închis ușa, s-a lăsat pe jos, lângă perete, și a plâns așa încet încât nici vântul nu o putea auzi. Era mai mult un urlet surd, ca al unei lupoaice rănite. Plânsul nu-i aducea alinare, ci doar elibera spațiul gol lăuntric, loc care de azi înainte trebuia umplut cu altceva bun, altfel o să se piardă acolo, fără ieșire.
Săptămânile au trecut ca norii de toamnă. N-a mai avut ce gândi, doar a împachetat și s-a pregătit de mutare.
Acum stătea lângă gardul aplecat, privind la grădina imensă, pustie, de unde nici nu se zărea casa. Printre ramurile uscate, abia se vedea colțul acoperișului și o bucată din prispă.
Mădălina i-a tras mâna:
Hai, mamă, ce tot stai? Intrăm sau nu?
Au trecut printre ierburi lăsate să viseze singure. Au ocolit un măr bătrân și casa le-a apărut în față ca desprinsă dintr-un tablou al unei copilării neștiute. Nu, nu casă. Un cămin uitat de lume, cu un mic foișor și verandă largă, cu sticlă colorată peste tot. În mijlocul grădinii pictate în nuanțe de toamnă, Iustinei i s-a părut că vede un trecut care nu-i al ei și un viitor rupt dintr-un vis aprins. A scos aparatul foto din husă și a făcut câteva poze. Gândindu-se la cât de multă muncă îi așteaptă, a simțit, ciudat, că exact asta o să-i facă bine.
Mădălina privea cu gura căscată la casă, ținându-și degetul în gură.
Scoate-ți degetul, minune! Te-a uimit casa asta?
Maaaamă, e super frumoasă!
Și eu zic la fel. Dar hai să intrăm să vedem cum e înăuntru și unde vei dormi.
Da, hai mai repede!
Au urcat scările, au trecut prin verandă. Un antreu larg, cu uși ce duceau în bucătărie și camere. Iustina a cercetat toate cotloanele, simțind că orice lucru are un loc, doar trebuie descoperit.
Casa nu era mare. Bucătărie, două cămăruțe jos și una în foișor, plus sufrageria, cu o masă rotundă sub o lampă cu șal croșetat. Era răcoare și umezeală, dar ciudat, Iustina simțea deja căldură de undeva, ca din vis.
Iustina! Am descărcat, am plătit cărăușii, Ciprian și-a vârât capul pe ușă. Hai să-ți arăt centrala și boilerul.
Asta a făcut doar pentru scurt timp, apoi s-a grăbit să plece.
Iustina a mers în bucătărie.
A pus ibricul la fiert, a scos cutiile cu mâncare să-i dea copilului să mănânce și, până s-a încălzit tocana, a șters masa. Bucătăria era mică, dar cu două ferestre mari spre grădină. Masa stătea lângă una, iar Mădălina dădea din picioare, uitându-se la dulapuri și la abajurul pestriț de deasupra.
Dintr-o dată s-a auzit o bufnitură la fereastră. Mădălina a țipat, Iustina a tresărit și s-a uitat: pe pervaz stătea un motan roșcat cât o poveste din alte lumi.
Bună ziua și ție! Musai trebuia să ne sperii așa? Iustina a râs, ușurată. Mădălina, uite ce motan mândru!
Motanul o fixa cu ochi galbeni, mari.
Intră, de-ai venit! Ceva o să găsim să te omenim!
Motanul a sărit jos și a dispărut.
Invitația contează… a zâmbit Iustina. Mădălina, hai la masă!
Când s-a întors către ușă, a rămas înmărmurită. Motanul era pe prag.
Cum ai intrat? Ușa era încuiată!
Nicio reacție. Se uita ca între oameni, cu un soi de zâmbet leneș. Iustina i-a pus o bucată de carne pe o farfurie veche:
Haide, poftim!
Motanul a venit fără grabă să mănânce.
Iustina a verificat ușile. Totul încuiat, dar la intrare un hățiș mic în ușă, parcă tăiat special pentru pisici, vechi de când lumea.
Deci știa, motanul, calea către cămin.
Când Iustina s-a întors în bucătărie, Mădălina îi povestea ceva motanului, stând față în față cu el pe podea. Motanul părea atent ca un copil. Iustina a râs pentru prima oară după mult timp.
Măi, ce vorbăreți sunteți voi!
Amândoi și-au întors capetele, și, pentru o clipă, Iustina a avut impresia că și motanul a dat din umeri ca și copilul.
A bătut cineva la ușă; Iustina s-a aplecat spre Mădălina:
Tu rămâi aici! și s-a dus.
Bună ziua! Eu sunt vecina ta. Paraschiva Ghica. Să-mi spui tanti Paraschiva. Ia uite, i-a întins o sticlă mare cu lapte cald. De la capra mea! Beți cu sănătate!
Bună ziua! Iustina a fost derutată de așa bunăvoință, apoi s-a înclinat politicos. Eu sunt Iustina. Mulțumesc mult! E fierbinte încă! Poftiți înăuntru, vă rog!
Tanti Paraschiva nu s-a lăsat rugată. Ajunse în bucătărie, Mădălina a pivotat spre ea:
Bună ziua! Eu mă cheamă Mădălina.
Bună, draga mea! Eu sunt tanti Paraschiva.
Încântată! Dar pisica asta a cui e?
Cum să nu știu?! Al meu e! Îl cheamă Costel. Mare borfaș. Dacă-i dai mult, nu-ți mai prinde șoarecii, dar acasă oricum e hrănit bine. Că altfel, o zbenguială…!
Avem șoareci? s-a mirat Mădălina.
Toată lumea are, mai ales la curte, la sfârșit de toamnă. De-aia…
Mamă, avem nevoie urgent de Costel! De fapt, și de-un motănel al nostru!
Iustina a zâmbit.
Vedem, copila mea! Tanti Paraschiva, cunoașteți pe cineva care ar vrea să lucreze la curățenia grădinii? Și pe la casă? Singură nu mă descurc. Trebuie o mână de bărbat.
Cum nu! Du-te la nea Mitică, la trei case mai sus, la porți verzi. Harnic și priceput, ieftin și bun.
Mulțumesc! Dar, vreți un ceai? Am niște prăjituri și bomboane.
Nu refuz! a zâmbit tanti Paraschiva.
Au băut ceai, și tanti Paraschiva a început să-i povestească de oraș și de familie, apoi, brusc:
Cum ai ajuns aici, măi, Iustino?
De la familie, moștenire… a spus Iustina, mușcându-și un gând amar.
Să știi că casa asta a stat pustie douăzeci de ani. Tinerii au uitat-o, bătrânii știu: e casă cu renume urât. Nu prinde rădăcini omul aici. Un negustor a făcut-o pentru mireasa lui, dar fata n-a trăit nici măcar un an, o luat-o un foc de boală. El a vândut casa și a plecat și de-atunci, ba se-mbolnăvea cine intra, ba pleca cu sufletul frânt. Reconstruită, încercată, nimeni n-a rămas mult…
Iustina frământa lingurița, gânditoare.
Ei, vedem ce-o fi! Ce casă ni s-a dat, aia e. Barbă de leu suntem, nu ne speriem noi așa ușor! Așa-i, Mădălina?! Vedem noi care-i blestemul!
Au trecut câteva luni.
Iustina deja prinsese rădăcini. Mădălina mergea la grădiniță, iar Iustina lucra la atelierul foto local, având succes la nunți, botezuri și evenimente mici. Era visul ei vechi să fotografieze, iar acum, cu experiență și cursuri la activ, câștiga și ceva bani.
Cu ajutorul lui nea Mitică, grădina s-a transformat într-o poiană cu meri, peri și tufe de zmeură. Acum, Mădălina avea fructe direct din curte. Au reparat acoperișul, prispa, gardurile. Diminețile, cu ceașca de ceai pe prispa cea nouă, Iustina simțea că așa arată liniștea.
Avea grijă de mătușa Eugenia, iar serile le petreceau împreună, înainte să se retragă fiecare la casa ei. Decizia mutării era, fără îndoială, cea mai bună.
Ciprian venea des la fiica sa. Relația cu el a devenit calmă. Nu s-a mai gândit la cauze și vinovați. Ce a fost, a trecut. Sufletul trebuie lăsat liber de supărări, cum zicea și mătușa:
N-ai pentru ce ține răul pe suflet, Iustino! Să nu-i lași ură inima. Dușmănia doar te roade pe tine. Fata are nevoie de-o mamă luminoasă. Copiii văd tot… Nu vrei să-și amintească despre mama ei plângând?
Așa Iustina a cunoscut toată strada. Fiecare vecină i-a trecut pragul: unele tinere, cu copii de-o seamă cu Mădălina, iar bătrânele veneau cu prăjituri sau povești.
De la tanti Maria, din capătul străzii, a învățat să coacă pâine. Mădălina era în culmea fericirii. O felie de pâine caldă cu lapte și râsul era garantat.
S-a împrietenit și cu un vecin bătrân, moș Vasile, care a adus o covată cu căpșune uriașe să-i facă cunoștință:
Se numesc Victoria. O să-ți arăt și ție cum să le pui să răsară.
Pe verandă, după ce a fost renovată cu ajutorul lui nea Mitică, Iustina a pus un balansoar ce a devenit domeniul Mădălinei și al motanului Costel, care de la prima zi a hotărât că va locui, pe două case, după regulile lui. Diminețile, Iustina verifica să nu calce pe șoriceii aliniați pe trepte tribut de la Costel, care-și dorea bilet de intrare non-stop.
Singura care o stingherea era Zinaida. Femeie mereu cu bârfa la ea, care n-avea aer să nu povestească răutățile din sat.
Tanti Paraschiva, ce să fac cu Zinaida? Nu-i chip să scapi de vorba ei.
N-ai ce-i face, Iustino. Dacă nu o lași în casă, te vorbește de rău. Eu am gonit-o ușor. Am pisici ei are alergie!
Să-mi iau și eu o pisică în plus…
Zinaida găsise în Iustina o ascultătoare blândă și nu avea de gând să plece ușor. Așa că Iustina îi turna ceai și își fredona în gând, până când Zinaida obosea.
Apoi a observat că, de fiecare dată când apărea, Zinaida pățea ceva. Prima dată și-a rupt fusta de un cui care nu fusese acolo niciodată! Apoi, a alunecat de pe scaun, fără să stea la masă.
Oricum, tot mai rar a bătut la ușă.
Într-o dimineață, tăind trandafirii la poartă, Iustina a auzit-o pe Zinaida trăgând cu urechea pe la tanti Paraschiva:
Tanti Paraschiva, fetei asteia nu-i vine nimeni? Cum să stea fără bărbat, cu totul pus la punct?! Are cineva, sigur! Da casa? Tot satul știe că-i blestemată! Cum de poate locui acolo și la ea curg musafirii?
Omul face locul, nu locul face omul! De-aia trag toți la ea. E bună la inimă. Tu n-ai ce face, Zinaido? Ia mergi de vezi de laptele ăla, că ți s-o tăiat…
Iustina s-a retras zâmbind, cu o liniște ciudat de albastră în piept. Oare chiar era casa blestemată sau totul era doar o iluzie adusă de sate?
Mamăăă! striga Mădălina din verandă.
Sunt aici! Te-ai trezit?
Nu încă! Dar vino să vezi!
Iustina privi: din grădină venea Costel, purtând de ceafă un pisoiaș roșu, aproape cât o jumătate de dovleac! A ajuns la Iustina, s-a uitat mustrător la ea și i-a lăsat ghemul pufos în palme.
Mulțumesc, Costel! Ai dreptate, ne trebuie un nou motănel?
Motanul a tors ușor, apoi s-a dus înapoi spre casa lui tanti Paraschiva, simțindu-se împlinit.
Cum îl cheamă, Mădălina?
Costeluș!
Iustina a ridicat pisoiașul la nivelul ochilor:
Bine ai venit, domnule Costeluș-Costel! Toată lumea la masă!
Mădălina a râs, a împins ușa verandei și căldura din casă s-a vărsat peste ele ca un abur de vis, de parcă nimic rău n-ar fi pășit vreodată acolo.
