Mulțumesc pentru faptul că m-ai lipsit până și de dreptul la o greșeală? Chiar în propria casă…
În casa mea, a corectat calm, dar cu greutate, doamna Margareta Roman. Asta e locuința mea, Ilinca. În bucătăria mea nu miroase a mâncare stricată sau nereușită.
S-a lăsat liniștea. Nimeni nu mai clipea.
Ilinuța, știi bine că nu puteai pune așa ceva pe masă, s-a auzit vocea calmă a Margaretei Roman în timp ce turna ceai în ceștile fine cu model florentin.
Părinții Ilincăi tocmai ieșiseră cu Radu în sufragerie, farfuriile lăsate în urmă pline cu resturile de talpă piept de rață cu sos de coacăze roșii la care Ilinca trudit patru ore. Sau cel puțin așa credea ea.
Nu era talpă, glasul Ilincăi a tremurat, dar și-a ținut privirea fixă spre soacră. Am marinat rața cu rețeta mamei mele. Am cumpărat anume rață de la țărani. Unde e, doamnă Margareta?
Soacra și-a pus elegant deoparte ceainicul, a șters mâinile pe un prosop alb, perfect curat, aruncat nonșalant pe umăr.
Pe chipul ei nu era nici urmă de regret, doar o blândețe condescendentă, ca față de un cățel năzdrăvan.
În tomberon, fata mea. Marinada ta cum să-ți zic mai blând mirosea a oțet de-ți dădea lacrimile la ochi.
Eu am făcut confit ca la carte. Cu cimbru, foc mic. Ai văzut cum tatăl tău a cerut a doua porție? Asta e nivelul.
Ce-ai pregătit tu, merge pentru un bufet de gară, nu pentru aniversare.
Nu aveați dreptul, a șoptit Ilinca. Era cina mea. Era cadoul meu pentru ai mei. Fără să mă întrebați…
De ce să întreb? a ridicat sprânceana Margareta. În privirea ei sclipea toată experiența de chefiță la restaurante de top: Când arde casa, nu ceri voie să stingi focul.
Am salvat onoarea familiei. Nici Radu nu era fericit dacă cineva se simțea rău.
Du-te, adu tortul. Și ăla a trebuit să-l dreg puțin crema era prea subțire, am pus întăritor și coajă de lămâie.
Ilinca și-a privit mâinile tremurând ușor. Toată ziua a alergat între aragaz și frigider, cât timp Margareta se odihnea în cameră.
Măsura fiecare gram, strecura sosul, aranja farfuriile. Vroia să arate că și ea e o gospodină, nu doar fata lui Radu temporară în casa altora.
Dar cât să se spele pe cap să arate bine la venirea invitaților, profesionista i-a ocupat locul în bucătărie.
Ilinca, ce faci acolo? a apărut Radu în ușa bucătăriei, mulțumit, cu obrazul ușor rumenit de vin. Mamă, rața a fost bestială! Ilinca, te-ai întrecut pe tine, n-am știut că poți atâta.
Ilinca s-a întors încet spre el.
Nu eu am făcut, Radu.
Cum nu? a clipit el buimac.
Nu eu. Mama ta a aruncat mâncarea mea și a gătit ea alta. Tot de la salată la friptură e făcut de ea.
Radu a rămas fără cuvinte, mutând privirea între soție și mamă.
Margareta, cu aceeași sincronizare impecabilă, ștergea deja de zor blatul lucios.
Ilinca s-a apropiat Radu, încercând s-o îmbrățișeze de umăr, dar ea s-a tras. Mama doar te-a ajutat. Dacă a văzut că nu merge bine E profesionistă, știi și tu că are fix cu calitatea.
Dar ce bun a fost totul! Părinții tăi sunt încântați. Ce mai contează cine a gătit, dacă petrecerea a reușit?
Contează? Ilinca simțea cum lacrimile dorului se adună sub pleoape. Contează, Radu, pentru că în casa asta eu sunt nimic. Parchet. Mobilă.
Trei zile am făcut meniul ăsta! Vroiam să-mi omenesc părinții cu propriile mâini! Și mama ta din nou m-a arătat drept o neîndemânatică, care nici sos nu știe să facă.
Nimeni nu te-a făcut de rușine, a intervenit Margareta, împăturind tacticos prosopul. Nu le-am spus lor nimic. Ei cred că tu ai făcut tot.
Ți-am cruțat obrazul, Ilinca. Puteai măcar să-mi mulțumești, nu să faci dramă.
Mulțumesc? Ilinca a râs amar. Mulțumesc că mi-ați luat dreptul să greșesc? Chiar în casa mea…
În casa mea, a repetat clar Margareta. Asta e casa mea, Ilinca. Și bucătăria mea.
O liniște grea s-a așternut. Din sufragerie venea zumzetul televizorului și vocea veselă a tatălui Ilincăi.
Ei se simțeau bine, credeau că fiica lor e admirabilă. Iar fiica lor se simțea de parcă a fost umilită în public, apoi i s-a turnat sare în rană.
Ilinca a ieșit fără vorbă din bucătărie. A trecut pe lângă părinți.
Mamă, tată, mă scuzați, mi s-a făcut brusc rău. Mă doare capul. Radu vă conduce, bine?
Ilinuța, ce-ai pățit? s-a neliniștit mama, ridicându-se de pe canapea. Rața a fost grozavă. Poate te-ai obosit prea tare, atâta muncă!
Da, Ilinca a dat din cap, privind undeva departe. M-am obosit N-o să mai fac.
S-a încuiat în dormitorul lor și s-a așezat la marginea patului. În minte pulsa un gând: Așa nu se mai poate.
De jumătate de an trăiau provizoriu la Margareta Roman, ca să pună bani de avans pentru apartament.
Dacă cumpăra Ilinca legume, Margareta răscolea plasele cu dezgust:
De unde ai găsit această roșie? Parcă e de plastic. S-o punem în vitrină, nu în salată.
Dacă se apuca de cartofi prăjiți, soacra oftând greoi ca la catafalc.
Până la urmă, Ilinca renunțase să mai calce în bucătărie când era Margareta acolo.
Azi, azi trebuia să fie triumful ei. S-a transformat întru capitulare.
Ușa a scârțâit. A intrat Radu.
Au plecat toți. A fost chiar bine, dacă nu puneam la socoteală explozia ta. Mama, da, a sărit calul, vorbesc eu cu ea, dar
Lasă, nu-i mai spune nimic, l-a întrerupt Ilinca, scoțând o geantă de voiaj din dulap.
Ce faci? Radu a rămas în prag.
Îmi fac bagajul. Mă duc la ai mei. Acum.
Ilinca, hai nu fi copilă. Pentru o rață? Serios? E doar mâncare!
Nu e doar mâncare, Radu! a răspuns cu glas stins, strângându-și puloverul preferat în mână. E atitudine. Mama ta pentru ea eu sunt un accesoriu inutil, ce strică lumea ei perfectă.
Și tu îi dai dreptate: Mama vrea binele, e profesoară Dar eu cine sunt? Nevastă-ta sau ucenica mamei tale?
Nu vrea să te supere așa a fost mereu. Viața ei e restaurantul, totul trebuie să fie perfect.
Atunci să stea în perfecțiunea ei! Eu vreau un loc unde pot să greșesc cu supa și omleta. Să nu-mi arunce nimeni efortul la coș când fac duș.
Unde pleci? E noapte, hai să vorbim mâine.
Dacă rămân, mâine aud că am greșit și la cafea.
Nu mai pot, Radu. Ori mâine căutăm de închiriat ceva, orice, ori… nu știu.
Nu avem bani de aruncat pe chirie, glasul lui devenise enervat. Strângem bani, încă jumate de an…
Ilinca l-a privit ca și cum îl vedea pentru prima dată. Nu vedea în ochii lui decât calcule, nu și durerea ei.
Jumătate de an? a zâmbit trist. În șase luni nu mai rămâne nimic din mine aici.
Și-a pus ce-i trebuia în geantă. Trusa, lenjerie, câteva tricouri. Fermoarul a trosnit.
Când a ieșit pe hol, Margareta stătea cu brațele încrucișate, cu o răceală distantă pe chip.
Teatru de plecare? Actul trei din piesa Genia neînțeleasă a bucătăriei?
Nu, doamnă Margareta, s-a încălțat Ilinca. E finalul. Ați câștigat. Bucătăria e toată a dumneavoastră. Poate aruncați și condimentele mele, sigur nu sunt de nivel.
Ilinca, gata! Radu o urmărea. Mamă, fă ceva!
Ce să fac? a ridicat din umeri Margareta. Dacă o fată e în stare să-și spargă familia pentru o oală așa familie a fost.
La vârsta ei ascultam de cei bătrâni și învățam. Acum toți sunt mândri, toți personalități…
Ilinca n-a mai răspuns. Și-a luat bagajul și a ieșit.
Aerul rece de noapte i s-a părut delicios după fumul din bucătărie.
A pășit spre lift, în spate se auzeau glasuri înfundate: Radu și Margareta discutau pe un ton de pedagog.
***
O săptămână a locuit Ilinca la părinți. Aceștia au înțeles tot, deși nu s-au băgat.
Mama doar ofta, umplând farfuria cu clătite calde simple, nu confit, nu demiglace. Doar bune.
Radu suna zilnic. La început supărat, apoi rugător, pe urmă promițând solemn că va vorbi serios cu mama lui. În ziua a cincea, a venit.
Ilinca, întoarce-te, arăta rău. Cearcăne, cămașă nelalocul ei. Mama… s-a îmbolnăvit.
Ilinca a încremenit cu ceaiul în mână.
Ce are? iar cu tensiunea?
Nu Radu s-a așezat cu capul în palme. Ceva virus urât. Trei zile febră aproape 40.
Doarme acum, dar… nu mănâncă nimic. Zice că nu are gust. Deloc.
Cum adică? Nu simte niciun gust?
Nimic. Zice că e ca și când mestecă carton. Nici miros nu simte. Pentru ea, e sfârșitul lumii.
Ieri a spart borcanul cu mirodeniile ei preferate, fiindcă nu simțea niciun miros și a rămas pe jos plângând. N-am văzut-o niciodată plângând.
Toată mânia acumulată în Ilinca începu să se topească.
Știa cât de vital era pentru Margareta ritualul: să miroasă cafeaua proaspăt măcinată, să nimerească sosul perfect…
Pentru cineva care trăiește din gust, din mirosul busuiocului, să piardă simțurile e ca și cum ar orbi.
A chemat doctor? a întrebat încet Ilinca.
Da. Complicații neurologice. Poate trece într-o săptămână sau poate niciodată.
Nu iese din cameră. Zice că dacă nu simte gust, nu mai există.
Ilinca privea pe geam la ninsoarea măruntă, și-a imaginat-o pe Margareta femeia de fier a bucătăriilor singură, în lumea ei mută și lipsită de mirosuri. Și-a simțit milă.
Ilinca, nu-ți cer să revii pentru mine, i-a întâlnit privirea Radu. Dar ajuți-o, te rog. Nici nu mai încearcă să gătească.
Alaltăieri a fiert o supă, a ieșit sărată ca sarea-n bucate și nici nu-și dăduse seama până când n-am gustat-o. E disperată.
Dar cum s-o ajut? Ilinca a zâmbit amar. Sunt neîndemânatica. Nu mă lăsați nici să respir în bucătărie.
Tu ești singura ei speranță. Nu o va recunoaște, mândria nu o lasă. Dar eu am văzut cum se uita la raftul tău gol din frigider.
A doua zi, Ilinca s-a întors. Nu că ar fi iertat dar simțea o datorie ciudată, aproape familială. Margareta făcuse, totuși, parte din viața ei.
În casă mirosea a nimic. Nicio aroma de cozonac, de ciorbă. Doar praf și melancolie.
Ilinca a intrat în bucătărie. La masă, Margareta părea îmbătrânită brusc. Părul, mereu coafat, prins la întâmplare. Stătea cu ceaiul neatins.
Bună ziua, doamnă Margareta, a spus încet.
Soacra a tresărit, ridicând capul.
Ai venit să-ți bați joc de mine? Fierbe-ți talpa, nu mai simt nimic, e totuna cu fileul.
Ilinca și-a lăsat bagajul și s-a apropiat. Mâinile acelea, cândva sigure, tremurau.
N-am venit să-mi bat joc. Vreau să gătim.
Pentru ce? Margareta s-a întors la geam. Nu simt nimic, Ilinca. Lumea e gri. Parcă mi-a luat cineva sunetul și culorile.
Mestec pâine e vată. Cafeaua… apă fierbinte. De ce să stric materia primă?
Ilinca a tras aer în piept.
Pentru că vă pot fi eu limbă și nas. Spuneți ce să fac, eu gust.
Margareta a râs, amar.
Tu? Nu deosebești cimbrul de oregano uscat.
Atunci mă învățați. Sunteți profesionist. Sau v-ați dat bătută?
Soacra a tăcut. O vreme și-a privit palmele, apoi pe Ilinca. În ochi i s-a aprins firav vechea scânteie încăpățânare și viață.
Nici cuțitul nu-l ții corect, a bombănit. Te tai imediat.
Puneți plasture, a luat Ilinca carnea din frigider. Gătit ceva bun: bourguignon?
Margareta s-a apropiat de aragaz, atingând plita rece.
Pentru bourguignon trebuie rumenit perfect, fără să arzi. Tu le fierbi la abur.
Aveți grijă, a aranjat Ilinca carnea. Stați aproape și dirijați, dar fără jigniri. Sunt ucenic, nu sac de box.
Margareta s-a așezat greu pe scaun. Se uita cum Ilinca ține cuțitul stângaci.
Prinde altfel, a ordonat. Degetul mare pe spate, arătătorul pe lateral.
Nu apăsa, folosește mâna ușor. Metalul taie, nu forța.
Ilinca s-a corectat.
Așa?
Mai aproape. Taie cuburi de trei centimetri. Dacă sunt diferite, fierb inegal. Bază, Ilinca
Așa a început prima lor lecție. Ilinca tăia, prăjea, condimenta. Margareta, învățată să adulmece, acum înțepenea de suferință nu simțea mirosul.
Acum vinul! Pune-l la fiert, să iasă alcoolul.
Ilinca a turnat. Din tigaie a pornit aburul înmiresmat de strugure și lemn dulce.
Cum miroase? a șoptit Margareta.
Ilinca a oftat.
Parcă plouă în pădure la sfârșit de august. Acrișor, cu ceva dulce
Margareta a închis ochii, murmurând cuvintele Ilincăi, ca să prindă aroma cu mintea.
Tainuri a șoptit. Pune și zahăr, să echilibrezi.
Și-acum? Ilinca a gustat. Bun, dar parcă lipsește un vârf de iuțeală
Muștar Dijon, cât unghia. Asta-i cheia.
A pus Ilinca și a încercat.
Uau Acum înțeleg! Cum reușiți fără să gustați?
Margareta i-a zâmbit slab.
Memorie, fată dragă. Gustul e și-n minte, nu doar în limbă.
Toată seara au gătit împreună. Când a venit Radu, în casă mirosea ca la sărbătoare.
Extraordinar! a stat în prag. Ce arome! Mamă, te-ai făcut bine?
Margareta stătea obosită, dar împăcată.
Nu, Radu. Ilinca a gătit. Eu doar am ajutat.
Radu s-a uitat surprins la soție. Ilinca i-a făcut cu ochiul, ștergându-și mâinile pe șorț.
Hai la masă, să nu ai curaj să zici că e prea sărat, a râs. Am măsurat împreună, la gram.
Când Radu mânca a doua porție, Margareta a rostit, privind în gol:
Ilinca știi de ce ți-am aruncat rața atunci?
Ilinca a băgat furculița în sos.
De ce?
Margareta și-a ridicat ochii. În ei Ilinca a văzut pentru prima oară teamă. Frică omenească.
Pentru că dacă o făceai perfect eu nu mai eram necesară. Deloc.
Fiul are viața lui, femeia lui. Eu doar gătesc. Dacă nu hrănesc, nu mai sunt nimic.
Sunt o babă în plus într-o cameră.
Voiam să arăt că fără mine nu se poate. Să simt că dețin controlul.
Ilinca a lăsat furculița. N-o văzuse niciodată pe Margareta altfel decât o stâncă.
Dar era, de fapt, doar o femeie speriată, agățată cu disperare de cratiță.
N-o să fiți niciodată inutilă, doamnă Margareta, a spus blând. Cine mă mai învață cum se ține cuțitul? Azi am realizat că nu știu nimic cu adevărat.
Margareta s-a îndreptat brusc și-a revenit la tonul ferm:
Adevărat. Mâinile tale sunt la grajd. Mâine facem cremă de vanilie. Să nu te-apuci să pui întăritor, că te fugăresc!
Ilinca s-a amuzat.
Bine. Dar dacă-mi iese, vreau rețeta originală de tort de miere.
Vedem dacă meriți, a mormăit Margareta, dar pentru o clipă i-a strâns mâna, cald, peste masă.
