Mădălina, întârziem!
Tati, vin acum! sărea Mădălina pe un picior, încercând să-și tragă șoseta.
Șosetele erau nostime. De culori diferite. Una roz, una verde. Mătușa Mădălinei, Cristina, i le dăruise. Și tenișii și ei erau nepotriviți, dar tocmai de aceea, spunea Cristina, acum așa se poartă.
Mădălina o credea. Mătușa Cristina era mereu îmbrăcată modern. Spunea că dacă mama natură nu ți-a dat prea mult la frumusețe, trebuie să compensezi altfel.
La capitolul aspect, Mădălina nu era chiar de acord cu Cristina. Și ce dacă nu se încadra în tiparele frumuseții moderne? Era slabă ca o prăjină, cum spunea bunica, cu părul brunet și ochii cenușii, dar Cristina avea o strălucire care făcea ca lumea să se întoarcă după ele pe stradă și Mădălina râdea de fiecare dată.
Nu te observă nimeni, da uite cum toți întorc capul după noi!
Cine? Cristina se oprea, uitându-se în jur cu ochii mari.
Mădălina râdea din toată inima. În fond, Cristina era și ea copilăroasă. Era mai mare decât nepoata, dar lângă mătușa ei, Mădălina se simțea uneori aproape femeie.
Naivitatea Cristinei o uimea.
Mi-a zis că-i plac! Mădălina, nu știu ce să fac!
Ție îți place de el?
Foarte mult! Dar îmi e frică de el!
De ce?
E prea frumos. Toate femeile de la birou sunt înnebunite după el. Iar el a găsit ceva la mine. Parcă-i o glumă!
Cristina, tu nu ești nicio glumă! Ești o fată frumoasă și deșteaptă! De ce să nu-i placi?
Întrebarea era pur retorică. Oricât încercase Mădălina să spargă zidul nesiguranței Cristinei, nu reușise niciodată. Se enerva, până la lacrimi, dar nu-i putea schimba gândirea.
Tată, greu schimbi ce din copilărie s-a fixat Radu, tatăl Mădălinei, clătina din cap, încercând s-o liniștească.
Cine a făcut regulile astea, tati? Și la ce bun? De ce să transformi o fată frumoasă într-una care nu are încredere în ea? Tu nu m-ai crescut așa!
Eu, nu. Dar au avut grijă alții în jur
Dar Cristina? Ți-e greu să recunoști că vorbești de bunica. N-ai spus niciodată pe față.
Ce vrei să-ți spun, fată? Că mama mea nu a știut să-și crească fata? Ce rost are să dau cu piatra? Ești destul de mare să pricepi ce e respectul față de părinți. Mama m-a crescut singură, fără tata. După, a venit Victor, omul pe care l-am iubit și respectat mereu. El mi-a fost tată. A avut răbdare cu mine, mi-a dat înțelepciune cât să mă ajungă pe viață. Iar mamei nu prea i-a permis să se bage prea mult la ce ține de crescut băieți. Zicea că bărbații pe bărbați îi cresc.
Și la Cristina? De ce nu s-a băgat la fel de ferm?
S-a băgat. Dar principiile lui au mers invers cu Cristina. Că era fată. Așa că mama a crescut-o cum a crezut de cuviință. Nu o judeca prea aspru. Și ea și-a avut motivele ei
Care, tati? Când mă uit la Cristina, mă apucă plânsul! E așa bună, corectă până la exces. Dar… atât de nesigură, aproape nefericită. Se teme de tot! De oameni, de viață… De ce?
Știi, fata tatii, mama s-a temut toată viața pentru Cristina. Poate de acolo vin toate. Se temea de parcă urma să pățească fata ceva îngrozitor. Am ținut-o de mână până a terminat școala. Ți-am povestit cum, când era mama însărcinată cu ea, stătea luni întregi la spital. Tocmai atunci m-am apropiat de Victor. Doar atunci am înțeles cât de mult ne iubea. El nu era tipul care vorbește mult, îl ții minte, nu? Dar lucra de zor, ca să-i fie bine mamei. Făcea supă de casă, mergea în piață după ficat și rodii de dimineață. Mi-a dat o lecție de ce înseamnă să fii bărbat adevărat. Pe cât era el de tăcut, pe atât era de vrednic.
Nu-l țin minte, tati Doar păpușa aceea de lemn, făcută de el înainte să mă nasc
Da! Cât te-am așteptat, a meșterit-o cu răbdare. Nu-i mai era bine, dar muncea și se grăbea. Se temea că nu apucă să termine pentru tine.
Și unde e?
Pe pod. O scot, când oi avea nepoți.
Tati!
Ce?! Cândva tot o să mă faci bunic!
Nici prea curând!
Of, m-ai liniștit!
Cu glumele astea, Radu încerca să scape de întrebările grele la care nu voia să răspundă. În familia lor, totul era mereu complicat. Cristina, copilă fiind, spunea că stau într-o casă de hârtie.
De ce de hârtie, Cristinuca?
Radu, licean slab și pistruiat, trecea mereu pe acasă să stea de vorbă cu soră-sa mai mică.
Pentru că seamănă cu laleaua asta din hârtie făcută de tine! Cristina învârtea o floare din hârtie în mână. E frumoasă, dar dacă
A pus laleaua pe palmă, apoi a strivit-o cu cealaltă.
De ce ai făcut asta?! Radu s-a speriat.
E goală pe dinăuntru, vezi? Poți să mai faci încă una?
La fel o tratezi?
Nu. Îți arăt altceva.
A luat plastilină și a umplut laleaua pe dinăuntru.
Vezi? Acum nu mai pot s-o strivesc. E tot de hârtie, dar e tare. Casa noastră nu. Îi lipsește ceva în interior
Radu a rămas tăcut, mirat de cât de adânc înțelege sora mică ce se petrece în familia lor.
A învățat să facă astfel de flori de la colega lui de bancă, Alina. O fată tăcută și puțin sălbatică, dar cu degete dibace care din orice hârtie storcea minuni. Profesorii îi cunoșteau pasiunea, dar n-o certau pentru că era premiantă.
Radu îi aducea mereu Cristinei acasă florile. Cristina le admira, curioasă de fiecare dată.
Cum le face?
Vrei să ți-arate chiar ea?
Vreau!
Cerea voie să meargă cu Cristina în parc. Să o aducă pe Alina acasă, n-avea curaj. Simțea că mama nu ar fi de acord.
Larisa, mama lor, era o femeie severă. Uneori, prea. Radu o iubea și până la un moment dat, încerca s-o scuze, gândind că-i teamă pentru copii.
Radu! Tu trebuie să te gândești singur la viitor! Nimeni nu-ți datorează nimic! Eu sunt mama ta, dar ce-am putut am făcut. De aici, te descurci! Mai am și pe Cristina. Și pe Victor să nu te bazezi el e doar tatăl vitreg, sper că-nțelegi.
Radu nici nu contrazicea, dar știa în sufletul său că, la nevoie, Victor ar fi fost acolo. De multă vreme nu-i mai spunea niciodată tatăl vitreg, nici măcar străinilor.
Știa și că discuțiile astea, Larisa le purta cu el doar când Victor era plecat. Pentru Victor, familia era cel mai de preț lucru. O clădise să le fie tuturor bine.
Dar Radu știa că binele arată altfel pentru fiecare. Unde Victor zicea că trebuie iubire și răsfăț, mama susținea că doar cu strictețe și teamă copiii vor reuși.
Larisa trăia cu teama în fiecare clipă. Nu se știe niciodată! Era refrenul ei. Când s-a născut Cristina, acest nu se știe a devenit obsesiv.
Nu care cumva să-i facă cineva vreun rău Cristinei!
Pe toate le suspecta. Prietene, profesori. Fără gesturi de afecțiune. Nu e treaba lor să te îmbrățișeze. Restul lumii era străină, periculoasă.
De ce era Larisa atât de obsedată de siguranța copiilor, Radu n-a priceput decât mai târziu. Privind-o cum se frământa, lucra până târziu ca să vină la timp la grădiniță, să i-o ia pe Cristina, cum a luat carnet doar ca să o aducă și ducă la activități nu a lăsat-o o clipă singură.
Radu avea deja viața lui Alina. Și mai târziu, fetița lor, pe care Larisa n-a primit-o în planul de viață: Nu așa de devreme! Ai examenele, Radu!
Mamă, nu mai sunt copil. Îmi asum ce fac. Alina a rămas însărcinată. Copilul meu, mamă!
Dar puteați și să vă feriți! Sau… se mai poate găsi o cale
Oprește-te, mamă! N-o să pot trece peste ce ai putea spune. Am auzit destule, dar le pun pe seama șocului. Gândește-te ce-ți zic.
Radu s-a dus la Victor, care era deja bolnav de câteva luni. Tăcut, chinuit, doar băiatului îi mai spunea uneori cât îi e de greu.
Acum, Victor, strângându-i mâna prea tare, i-a lăsat cheile apartamentului său:
Actele le rezolvăm săptămâna asta. De mama și Cristina nu te-ngrijora lor le las casa de la țară, e aproape să devină valoroasă terenul. Voi să trăiți! Așa cum trebuie! Copilul tău să aibă o casă adevărată, temeinică. Ai înțeles?
Înțeleg, tată. Mulțumesc
Victor n-a văzut-o niciodată pe Mădălina. S-a născut la o săptămână după ce el a plecat dintre cei vii.
Fără ca Larisa să-i ceară, Radu a preluat responsabilitatea familiei, iar Cristina a răsuflat ușurată. Știa că fratele păstrează o lalea din hârtie pe biroul lui.
De ce? Cristina îi mângâia petalele, simțind în ele plastilina tare.
Ca să-mi amintesc să nu ajung gol pe dinăuntru, Cristina. Să vă umplu viața cu ceva mai mult decât golul ăsta Nu doar pentru Mădălina și Alina, ci și pentru tine și mama.
E greu, Radu, mama tot nu te va auzi niciodată.
Pot încerca măcar.
Cristina nu voia să-l vadă pe Radu în conflict cu mama.
Dar cu Larisa era complicat. După ce a murit Victor, ceva s-a închis în ea. Cristina nu pricepea ce, Radu știa își amintea cum, la patru ani, după ce plecase primul tată, a văzut-o pe mamă distrusă, aruncând vaza de cristal în perete, apoi plângând cu el închis în colț. Era obișnuit, devenise tanc. Pe el nu-l atingeau ușor lacrimile.
Ești bățos rău, fiule! Nu te clintești! Eu plâng și la tine nici o lacrimă. Nu-ți pasă de mama? Larisa își înălța sprâncenele și doar când vedea că-și mușcă buza și abia se abține, se liniștea: Nu m-am înșelat eu în tine, băiatul meu!
A ținut minte toate astea și, cât a putut, a încercat s-o protejeze pe Cristina. Dar trebuia să stai cu mama, cu Larisa, zi de zi. Asta nu era posibil, familie avea și el. Alina era și ea fragilă părea făcută din hârtie ca jucăriile ei.
Fiule, bine c-a ieșit Mădălina sănătoasă! Săraca Alina, cu inima bolnavă, atât de tânără E prea mult, Radu, binele alegerile în viață
Radu își strângea pumnii.
Mamă, încetează! Ne certăm! Nu-mi vorbi așa! Tu mereu ai zis ce ai pe suflet fără ocolișuri.
Întotdeauna și pleca acasă, luând-o pe Mădălina, uitând câteodată să o întrebe și pe Cristina dacă e bine.
Iar Cristina nu se plângea niciodată. Semăna mult cu tatăl ei tăcută, serioasă, retrasă în carapace. Relația cu Larisa era o cursă pe gheață subțire. Un pas greșit și totul se rupea.
Alina s-a stins la cinci ani dupa nașterea Mădălinei. Într-o dimineață nu s-a mai ridicat din pat. Radu, pregătind ceaiul, a vărsat apa fiartă, speriind motanul și alunecând pe gresie. Nici nu mai conta graba știa fără să vadă că nu mai e nimic de făcut.
Mădălina dormea la bunica. Jucăria de pluș era pe pernă, lângă poza Alinei. Radu a îngenuncheat lângă pat, apucând urechea motanului de pluș și s-a lăsat dus de durere, urlând ca o fiară.
Nu-și amintea nimic din cele două luni care au urmat. Mădălina stătea mereu lipită de el, fără întrebări. Abia când a văzut-o vorbind fără șoaptă cu poza mamei, a înțeles că știe tot.
Cine ți-a spus?
Bunica. Mi-a zis să am grijă de tine și să nu vorbesc despre mami. Că te doare.
Draga mea, poți vorbi cu mine despre mama când vrei! Nu asculta pe nimeni, doar pe mine, ai înțeles?
Felul în care fata a izbucnit în plâns i-a arătat cât de greu îi fusese să suporte totul singură. Se ura pe el pentru fiecare zi de singurătate pe care i-o dăruise.
A doua seară, târziu, Cristina a venit la el, cu hainele ude de ploaie, tremurând.
Cristina! Ce s-a întâmplat?
Mă doare a șoptit, căzând aproape leșinată în brațele lui.
Ambulanța a venit în jumătate de oră. Cristina a dormit în camera Mădălinei, fără să spună ce s-a întâmplat.
Radu a văzut dimineața vânătăile pe mâinile ei.
Ce e cu astea?
Nu vreau să vorbim, Radu.
Trebuie. Altfel nu pot să te ajut. Cristina, să nu mai plângi niciodată singură! Ai încredere în mine?
A făcut o pauză, dar a dat din cap. Radu a simțit că n-ar mai fi fost bărbat dacă nu-i dădea ocazia să spună.
Cristina i-a spus: mama a aflat că se vede cu Mircea. Băiatul acela cu păr bogat? S-au plimbat în parc, nimic serios. Nu s-au sărutat, nu nimic! Dar mama a făcut criză, a strigat, a lovit-o, a zis lucruri grele, că va ajunge ca tine, Radu. Cristina plângea ca un copil mic.
Atunci a luat-o în brațe:
Gata! Pe Cristina n-o mai atinge nimeni! Ai auzit? Nici mama, nici altcineva! Ți-am promis lui tata că nu voi lăsa pe nimeni să-ți facă rău.
A lăsat-o cu Mădălina și s-a dus la Larisa.
Cristina rămâne la mine. Să se liniștească. Și tu ai nevoie să te calmezi.
Dar are școală, concursuri, lucrări! Final de semestru, Radu!
Mamă! N-ai căutat-o toată noaptea! Dacă nu venea la mine?
Credeam că e acasă…
Ne vezi ca pe niște proiecte, nu ca pe oameni! Nu întrebi cum mă simt după ce Alina a murit! Da, mă ajuți cu Mădălina, dar vorbești cu mine ca la serviciu! Nu suntem subordonați! Cât despre Cristina, știai că vrea să fie veterinar? Nu doctor, cum ai vrut tu. Veterinar, ca să salveze animale!
E copilul meu! Ai voie să decizi pentru ea?
Ai voie să o frângi doar pentru că e fată-ta? Dacă o să te porți așa, o să rămâi singură. Eu nu o voi părăsi pe Cristina.
A sărutat-o pe Larisa pe frunte, a ieșit și s-a așezat epuizat pe scările blocului în care crescuse. S-a gândit de câte ori a alergat pe acele trepte, când fericit, când trist. S-a ridicat, a numărat fiecare treaptă cu gândul, apoi s-a dus acasă. Știa ce are de făcut.
Larisa n-a rezistat mult. Peste două zile a venit să-și ceară iertare. Împăcarea a fost grea. Cristina nu i-a putut ierta ușor. Ani la rând, relația lor a mers pe sârmă.
Cristina a terminat facultatea, a prins un post bun la o clinică veterinară. Mădălina râdea văzând cum tatăl oftează ori de câte ori mătușa aducea un animal acasă: șerpi, iguane, porcușori de Guineea, câini fără stăpân.
Cristina! E un piton!
Și ce dacă, Radu? Uite ce frumos e! Ține-l și tu! Călduros, blând… Îl ținem până se întoarce stăpânul! Ghiță se plictisește singur acasă!
Ghiță?! Are și nume?
Normal!
Mădălina râdea și amenința veselă că va merge pe urmele mătușii.
Vai de capul meu! ofta Radu.
Casa, munca, întâlniri rare cu Larisa. Cristina trăia de inerție. Mădălina propunea s-o ajute să-și facă prieteni, dar fără rezultat.
Și apoi, într-o zi:
Vreau să vă prezint iubitul meu, spunea Cristina rușinată, ascunzându-și privirea. Dar, vă rog! Fără glume pe seama mea!
Cristina, ar trebui să plângem deja de bucurie! râdea Mădălina, îmbrățișând-o.
Pantoful drept, rupt ieri de un bichon găzduit temporar, se găsea sub pat la Radu. Mădălina și l-a tras în grabă și a țâșnit pe hol.
Sunt gata!
Da ce minune! Radu s-a uitat la ea, jucăuș. Poți să nu te mai grăbești. Oricum Cristina nu ne va ierta!
Tati, nu exagera! Mai avem jumătate de oră!
În parc, i-au zărit de departe.
Tati, ăsta-i? Ăla cu părul ciufulit?
Mădălina a șoptit atât de tare, că Cristina i-a aruncat o privire amenințătoare.
Mircea.
Radu.
O strângere de mână, un zâmbet, un oftat.
Mădălina.
Ce păr ai, Mircea! Mircea a râs și s-a uitat la logodnica lui. Cristina, zâmbește! Așa îmi place de tine. Uau, ce teniși! Și eu vreau din aceia!
Mădălina, uitându-se la Radu, a râs și, privind la Cristina, a văzut: în ochii ei nu mai era piatră, ci argint viu. Și era parcă magie.
Ce? Suntem toți un pic nebunatici, obișnuiește-te!
Mă liniștești! Sigur o să mă încadrez în… gașca voastră?
Nu-i gașcă, Mircea, e familie! i-a făcut cu ochiul Cristina și s-a prins sub brațul tatălui.
© Autor: adaptare după Ludmila LavrovaȘi, pe banca lor preferată, sub teiul vechi, cu râsete care încălziseră aerul de mai, s-au așezat împreună, aproape strânși unul de altul, ca într-un tablou colorat în nuanțe vii. Radu și-a trecut brațul pe după umerii Cristinei, iar Mădălina și-a pus tălpile pe bancă, fără să-i pese că șosetele colorate îi atrăgeau privirile.
În jur, lumea trecea grăbită, dar pentru ei timpul părea să încetinească. Cristina vorbi prima, cu voce limpede:
Ciudat, nu? Parcă toată viața am încercat să nu se vadă că sunt altfel.
Mircea i-a zâmbit larg:
Păi tocmai de asta te-am ales, pentru că strălucești altfel!
Mădălina a luat laleaua de hârtie din rucsac păstrată ca amuletă și a pus-o în mâna mătușii ei.
Cristinuțo, vezi? E tare pe dinăuntru. Și tu ești, să știi.
Cristina a privit laleaua lung, apoi pe fiecare dintre ei.
A fost pentru prima oară când Radu și-a văzut sora privindu-se în reflexia ochilor celor dragi fără teamă, fără scut. Dacă ar fi apărut chiar și Larisa atunci, poate că ar fi lăsat, în sfârșit, plastilina să umple toată casa.
Soarele s-a strecurat printre frunze, luminând obrajii lor. Strigăte de copii și câinii Cristinei s-au alăturat gălăgiei. Și, din acea zi, niciunul nu s-a mai simțit făcut din hârtie pentru că se țineau tare unii de alții, legați de firul cel mai rezistent pe care îl poate împleti cineva: acela al iubirii adevărate.
Și, de-atunci, nu s-a mai temut niciunul că se va rupe vreodată.
