Daria, hai, întârziem!
Tata, vin acum! Daria sărea într-un picior, încercând să-și tragă șoseta.
Șosetele erau hazlii. Diferite. Una roz, alta verde. Mătușa Dariei, Mariana, i le făcuse cadou. Și adidașii, tot așa, pereche nepotrivită. Mariana zicea că așa-i moda în Chișinău, să fii colorată și originală.
Daria o credea pe Mariana. Mătușa era o adevărată fashionistă. Spunea mereu că dacă natura te-a lăsat cu fața simplă, compensezi cu stilul, cu atitudinea.
Despre frumusețe, Daria nu era chiar de acord cu Mariana. Ce dacă nu se înscriau în canoanele moderne? Slabă de parcă ar sufla vântul prin ea, cum zicea bunica, brunetă cu ochii cenușii, Mariana strălucea în mod propriu, atât de mult încât Daria râdea când mergeau împreună pe stradă.
Zici că nu te observă nimeni? Uite cum se uită toți!
Cine? Mariana se oprea și se uita caraghios în jur.
În momentele alea, Daria izbucnea în râs, cu inima ușoară. Ce copil mare mai era totuși Mariana! Era mai mare decât ea, da, dar Daria se simțea mereu aproape de-o vârstă cu mătușa când erau împreună.
Naivitatea Marianei o uimea.
Mi-a spus că-i plac! Daria, nu știu ce să fac!
Ție îți place?
Foarte mult! Dar îmi e frică de el!
De ce?
E prea frumos. Toate colegele în birou aleargă după el. Și uite că a găsit ceva la mine! N-are niciun sens!
Mariana, nu-i deloc așa! Ești deșteaptă și frumoasă! Cum să nu placi cuiva?
Întrebarea era retorică. Oricât încercase Daria să spargă zidul nesiguranței Marianei, nu reușise. Daria se enerva, uneori până la lacrimi, dar nu putea face nimic.
Fată, greu răstorni ce s-a pus în tine atâția ani… Emil, tatăl Dariei, dădea din cap, mângâind-o pe adolescentă.
Cine a pus, tata? Și de ce? De ce să transformi o fată frumoasă într-una nesigură pe sine? Tu nu m-ai crescut așa!
Eu, nu. Dar a avut și ea învățători la viața ei.
Și Mariana? Despre bunica vorbești, știu. Dar niciodată nu spui direct.
Ce să-ți zic, fată? Că mama mea n-a știut să-și crească fata? Crezi că-i bine? Ești destul de mare să înțelegi ce-i respectul față de părinți. Mama m-a crescut singură, fără tata. Mai târziu a venit Petru. Dar l-am iubit ca pe tata și-l respectam. El m-a învățat ce înseamnă răbdarea, demnitatea. Dar n-o lăsa pe mama să se bage la băieți. Spunea: Bărbatul, bărbat trebuie să-l crească.
Dar la Mariana nu s-a băgat atunci, tata?
A încercat, dar la fete nu a vrut să se implice la fel. Și mama a crescut-o pe Mariana cum a crezut. N-o judeca. Și acolo a fost o frică, o grijă.
Ce fel, tata? Când mă uit la Mariana mi-e milă! E bună, prea bună chiar. Dar… atât de nesigură! De oameni îi e frică! De ce?
Știi, fată, mama mereu s-a temut pentru Mariana. Poate că de acolo îi vine. Avea panică, o apăra exagerat. Parcă o ținea de mână până aproape să termine liceul. Nu știu de ce, dar și-a băgat în cap că Marianei i se va întâmpla ceva. A suferit mult cu ea. Mi-aduc aminte mama a stat în spital aproape toată sarcina. Eu cu Petru am rămas acasă. El mi-a arătat atunci cât de mult ținea la mama și așa am devenit o familie.
Eu nu-mi amintesc, tata… Dar leagănul-iepuraș îl țin minte, pe care l-a făcut Petru pentru mine.
Da! Atunci îl făcea, cât te așteptam. Om de treabă a fost Petru! Și, vezi tu, a muncit, n-a lăsat nimic la voia întâmplării.
Unde-i leagănul acela?
Sus, în pod. Când or să vină nepoți, îl scot!
Tata!
Ce?
Lasă glumele. N-o să fiu mamă prea curând…
Atât voiam să aud!
Tata!
Ce-am mai spus, iar, greșit?
Emil glumea ca să mușamalizeze tensiunea, dar doar așa putea supraviețui. În familia lor totul era greu de la început. Mariana spunea când era mică, că stau într-o casă de hârtie.
Dar de ce zici că-i de hârtie, Mariană?
La liceu fiind, Emil găsea totuși timp să stea cu sora lui mai mică. Îl amuza.
Uite, seamănă cu laleaua asta! Mariana învârtea în palme o floare de hârtie, făcută de fratele ei. Vezi ce frumoasă e! Dar dacă…
Așezând floarea pe palmă, o strivi brusc cu cealaltă mână.
De ce?! Emil, speriat de zgomot, o privea uimit.
E goală pe dinăuntru. Vezi? Mai fă una!
Ca s-o strici la fel?
Nu, hai să-ți arăt ceva!
Cu greu, Mariana împinse plastilina colorată în baza lalelei de hârtie până a umplut tot golul.
Vezi? Acum nu pot s-o strâng. E tare-năuntru. Casa noastră, nuei îi lipsește plastilina pe dinăuntru, e tot goală…
Emil era uimit câtă înțelepciune poate avea un copil mic.
Lalelele din hârtie le învățase de la colega de bancă Alina. O fată serioasă, dar nu putea sta locului o clipă la școală.
Mi-s neliniștite mâinile când gândesc! spunea fata.
În degete subțiri, hârtia prindea viață. În pauză, ieșea de sub bancă o barcă, o broască sau un buchet de flori. Profesorii o lăsau în pace era premiantă. Doar să învețe.
Emil aducea acasă creațiile Alinei pentru sora lui. Mariana era încântată, admira fiecare.
Cum le face așa?
Vrei, o invit să te învețe?
Vreau!
Și îi cerea voie mamei să o ducă pe Mariana în parc. Nici nu-i trecea prin cap să o aducă pe Alina acasă. Știa că mama nu ar fi de acord.
Larisa, mama lui Emil și a Marianei, era o femeie strictă. Poate prea strictă. Emil încerca să o înțeleagă, gândind că-i e frică să nu-i piardă copiii.
Emil! Trebuie să te gândești la viitor! Singur! Eu, ce am putut, am făcut: te-am născut, te-am crescut, mai mult nu pot. Mai e și Mariana. Și nu te baza pe Petru. El nu-i tatăl tău, să știi.
Nu contrazicea Emil. Știa, însă, că atunci când era la nevoie, Petru îl ajuta fără ezitare. Nici nu mai spunea tată vitreg la Petru.
El știa că discuțiile pe care mama le avea cu el când Petru lipsea din casă, bărbatul le-ar fi oprit pe loc. Petru vedea familia ca pe cea mai mare reușită a lui. Dar Emil a înțeles curând că binele e diferit pentru fiecare. Petru credea că trebuie să-ți iubești copiii, mama că-i nevoie de severitate și de frică…
Larisa trăia în continuu cu frica să nu pățească ceva copiii ei. Și a trăit așa, schimbând serviciul ca să poată duce și aduce copiii, făcând școala de șoferi doar ca să-și protejeze fata.
Iar viața lui Emil mergea mai departe… Alina, apoi fiica lor mică, Daria, care pentru Larisa a venit ca un trăsnet.
Emil! Dar de ce, așa devreme? Tu ai de dat licența! Larisa tremura de emoții, cum făcea de câte ori era supărată.
Mamă, nu mai sunt copil de mult. Alinei i se va naște copilul. Al meu.
Dar nu-ați știut să vă protejați?! Mai aveți timp să…
Gata, mamă! Te-ai rătăcit în vorbe. Am înțeles. Gândește-te la ce-am zis.
Emil a plecat din bucătărie, trecând să-și ia rămas bun de la Mariana, și s-a oprit în camera lui Petru.
Petru era bolnav grav de jumătate de an. Nu se plângea, doar lui Emil îi mai arăta cât îi era de greu.
Acum, strângea mâna fiului vitreg, apoi i-a pus cheile de la apartamentul lui în palmă.
Actele le aranjăm săptămâna asta. Eu las casa din sat mamei și surorii tale. Se scumpește terenul. Dar tu ai grijă de ai tăi. Copilul tău are nevoie de o casă adevărată, trainică. Știi ce zic, băiete?
Știu, tata. Mulțumesc…
Petru n-a mai apucat s-o vadă pe Daria. S-a născut la o săptămână după ce Petru s-a dus, fără zgomot, fără să anunțe lumea că pleacă.
Emil, fără să-l roage nimeni, a preluat frâiele familiei și Mariana a simțit răsuflarea ușurată. Știa de mult că Emil ține laleaua aceea din hârtie pe raft, deasupra biroului său.
De ce?
Ca să nu mă las să devin gol pe dinăuntru, Mariană. Să nu uit ce trebuie să fac.
Ce anume?
Să vă umplu viața de sens, nu doar pe a Dariei și a Alinei, ci și pe a ta și a mamei.
E greu, Emile… Mama nu vrea să audă.
Dar pot încerca.
Poți… suspina Mariana.
Relațiile cu Larisa erau complicate. După ce-a plecat Petru, a închis un sertar în suflet. Mariana nu știa, Emil intuia, că așa fusese și când a plecat tata de tot. Avea atunci patru ani, dar ținea minte cum mama plângea, trântind vaza de cristal de perete. Ținea minte colțurile, pedeapsa, certurile și sărutările sălbatice pe urmă, rugămințile de iertare. Dar el era mai tare. Ești gros de piele, băiete!, îi spunea mama.
Emil își amintea toate manipulările și încerca să o apere pe Mariana de ele. Dar știa că nu poate sta cu mama în casă, pentru că Alina era prea firavă, ca jucăriile de hârtie pe care le făcea cândva.
Băiete, bine c-ați avut-o sănătoasă pe Daria! Vai, dragă Alina, cu inima așa slabă la vârsta ta!… Ai grijă, vezi cât de atentă trebuie să fii când îți croiești drumul…
Emil încleșta pumnii.
Mama, te rog, ajunge. O să ne certăm!
Să nu mă înțelegi greșit… eu doar zic adevărul…
Prea mult… Emil pleca cu Daria, uitând uneori să întrebe de Mariana.
Mariana nu se plângea niciodată. Era ca tatăl ei, Petru. Tăcută, serioasă, deschisă doar cu cei foarte apropiați.
Cu mama, legătura era subțire ca gheața și mereu pe punctul de a crăpa sub greutatea fricii de a nu pierde dragostea sau încrederea. Un pas greșit și gata o prindea abisul singurătății.
Alina s-a stins la cinci ani după ce s-a născut Daria. Într-o dimineață, pur și simplu n-a mai deschis ochii. Emil, grăbindu-se la serviciu și încercând să nu facă zgomot, s-a oprit cu ibricul de ceai fierbinte în mână. Apa clocotită a speriat pisicul și Emil a alunecat pe gresia udă. Însă nimic nu mai conta. A tresărit, a simțit, chiar înainte să deschidă ușa la dormitorul Alinei, ce s-a întâmplat. Și lumea s-a oprit, și a rămas doar un gând: Daria!
S-a așezat, a luat pisica de jucărie preferată a Dariei noroc că fata dormea la bunica, nu luase cu ea jucăria și a urlat, sfâșiat de durerea pe care n-o putea stinge.
Nu știe cât a stat lângă pătuțul Dariei. Întunericul s-a mai risipit, a sunat la mama:
Mamă? Las-o pe Daria la tine, te rog… Da, știu că ai de lucru. Așa trebuie. Te sun eu mai târziu.
Din cele două luni care au urmat, Emil își amintește doar fragmente. Făcea ceva, mergea undeva, gătea pentru Daria… Fata lipită de el, tăcută, nu întreba de mama ei. La început n-a băgat de seamă. Dar într-o zi a văzut-o pe Daria intrând tiptil în dormitorul închis, stând pe podea cu jucăria și vorbind cu fotografia mare Alinăi în ramă. Atunci a priceput Emil că fetița știa tot.
N-a mai intrat. Când Daria a ieșit, a strâns-o tare și a întrebat-o:
Cine ți-a spus?
Bunica! A zis că trebuie să te cruț. Să nu vorbesc de mama, ca să nu te doară.
A strâns-o și mai tare, până ce fata a scâncit.
Iartă-mă, micuță! Oricând poți vorbi cu mine despre mama ta! Să nu asculți pe nimeni, doar pe mine, ai auzit?
După oftatul și plânsul Dariei, Emil a înțeles cât a suferit copila.
A doua seară, Mariana a venit pe neașteptate la el acasă.
Liniștea plutea pe bucătăria cu lumina stinsă. Emil mângâia pisica și privea pe geam. Nu avea somn. Dormea pe salteaua gonflabilă, în camera fetei, dar știa că nu va putea continua așa. Trebuia să schimbe ceva.
În bătaia stinsă la ușă, Emil nici n-ar fi tresărit dacă nu era singur, în tăcere. S-a gândit ulterior: dacă Mariana n-ar fi intrat atunci, poate el n-ar fi rezistat.
Udă până la piele, de la ploaia rece, Mariana l-a îmbrățișat ca el pe Daria cu o seară înainte.
Mariana, ce e?
Mă doare! Mariana s-a dezechilibrat, Emil a prins-o și a înțeles că s-a întâmplat ceva groaznic.
Ambulanța a venit după o jumătate de oră, apoi a adormit pe saltea, fără să apuce a povesti ce s-a petrecut.
Dimineața, Emil a văzut vânătăile de pe mâinile surorii.
Ce-i asta?
Tricoul lui era prea larg, dar nu acoperea petele întunecate de pe pielea Marianei.
Mariana?
Emil, nu vreau să povestesc.
Înțeleg. Dar va trebui, ca să te ajut. Trebuie să știu.
Ochii mari, cenușii, s-au umplut de lacrimi. Mariana dădea din cap, refuzând să vorbească.
… E din cauza mamei? a spus Emil, cu nod în gât, presimțind răspunsul.
Mariana a încuviințat în tăcere, apoi i-a prins mâinile.
Nu mă trimite acasă acum! Mi-e frică, Emil…
Emil încerca s-o liniștească, gândindu-se febril ce să facă. Dacă s-ar fi certat atunci cu mama, n-ar mai fi avut cale de întoarcere. Știa bine: mama trecuse linia unde fiica era singurul lucru pe care-l controla.
Povestește-mi. Haide, Mariană. Îți promit că nimeni nu te va mai face să plângi. Ai încredere în mine?
Dacă Mariana nu s-ar fi oprit o clipă, dacă n-ar fi dat din cap, Emil s-ar fi simțit toată viața laș. Din fericire, Mariana a înțeles și s-a desprins din îmbrățișarea lui, apoi s-a așezat dreaptă, cu chipul împietrit ca tatăl lor.
Mama a aflat că ies cu Mihai. Îl știi?
Ăla cu părul ciufulit? Emil îi împinse o cană cu ceai și un sandwich.
Ia mănâncă.
N-am poftă. Tu măcar să nu râzi! Dar ăla, da, e el. Nu am avut nimic cu el! Am fost la cinema de două ori, apoi în parc, ziua, Emil! Nici nu m-a sărutat, să știi!
Nu țipa. Te cred. Dar ce s-a întâmplat cu mama?
A țipat la mine! M-a scuturat de parcă eram covor! Spunea lucruri… Nici nu pot repeta! Ce-am făcut așa grav? Tot timpul am ascultat-o! Știi că nu-s nătângă. Și mama urla că o să ajung ca tine, cu copil devreme… Scuză-mă! Nu trebuia să repet, dar, Emil, chiar sunt așa cum zice ea!
Mariana a izbucnit într-un plâns amar și Emil, o clipă, a fost dezarmat.
Răspunsul a venit instinctiv. Mariana semăna acum leit cu Daria. A ridicat-o pe genunchi, a ținut-o strâns, mângâind-o:
Lasă plânsul, vrei să-i îneci pe toți! Nimeni nu te va răni! Nici mama. Ți-am promis lui tata că nu te voi lăsa. Crezi că pot să-mi calc promisiunea?
Mariana a dat din cap, oftând.
Nu pot! El m-a învățat să fiu bărbat și bărbatul ține cuvântul. Stai cu Daria? Se trezește curând. Dă-i să mănânce, eu merg să vorbesc cu mama.
Nu! – Mariana s-a uitat speriată.
Ba da! Emil a instalat-o pe scaun și i-a pus sandwich-ul în față. Termină-l și apoi spală-te de lacrimi, să nu sperii copilul!
Discuția cu mama a fost extrem de grea. Larisa țipa, plângea, implora să i se aducă fata acasă. Emil a ascultat tăcut, așteptând ca mama să se liniștească.
Mama, Mariana rămâne la mine.
Cu un gest hotărât, Emil a continuat:
O perioadă. Să se liniștească. Și ție-ți prinde bine.
Dar, Emil! Are cursuri, competiție, teste! Final de semestru!
Mama, asculți tu ce spui? Nici nu ai căutat-o toată noaptea! Și dacă nu venea la mine?
Am crezut că-i acasă!
În încercarea de a controla tot, ai uitat că suntem oameni, nu păpuși. Când ai întrebat vreodată de viața mea, de cum merg zilele după ce n-a mai fost Alina? Nu suntem angajații tăi. Ești un șef grozav, dar ca mamă… iartă-mă, dar aici greșești! Marianei nu-i pasă de medalii, ci de visele ei. Vrea să devină veterinar, nu medic! Am s-o susțin, mama!
Tu nu poți lua decizii pentru ea! Eu sunt mama!
Și asta îți dă dreptul să o frângi? Emil s-a liniștit deodată. În fața lui era nu tigrul fioros, ci o femeie slăbită, debusolată.
A prins-o pe Larisa de umeri:
Mama, vrei să rămâi singură? Nu te șantajez, te avertizez. Dacă nu schimbi nimic, mă pierzi pe mine și pe Mariana. Noi nu ne pierdem. Dar pe tine?
A sărutat-o pe frunte și a ieșit pe scara blocului.
Câte trepte urcase și coborâse acolo? Nenumărate. Acum, nu mai avea forță să urce sau să coboare. A stat pe scară, gândindu-se cât de straniu e să nu știi nici măcar câte trepte sunt între două etaje…
Telefonul a vibrat în buzunar și Emil s-a ridicat. Ajuns acasă, știa ce are de făcut.
Tactica lui a dat roade. În două zile, Larisa a venit la fiu, încercând să facă pace cu fiica ei. Nu s-a întâmplat minunea imediat.
Mariana n-a iertat-o pe mama din prima. Ani buni, legătura lor a rămas oscilantă, ca un pendul.
Larisa încerca, știind acum: copiii nu mai sunt mici și nu vor mai răbda.
Mariana și-a luat diploma și s-a angajat la o clinică bună. Daria râdea din toată inima văzând cum suspina tatăl, când Mariana aducea acasă un pacient neobișnuit.
Mariană, dar ăsta-i șarpe!
Și? Vezi ce e blând? Ține-l, măcar puțin!
Vai de mine Are și nume?
Sigur: e Gheorghiță!
Daria chicotea, amenințându-și tata că va ajunge ca mătușa.
Ferească Dumnezeu! Emil își punea mâinile în cap.
Job, casă, întâlniri ocazionale cu mama. Mariana trăia pe pilot automat. Daria încerca să-i facă cunoștință mătușii cu vreun coleg, fără succes.
Și-a venit vestea!
Vreau să vă prezint pe cineva drag. Mariana evita privirile, roșind. Dar să nu râdeți de mine!
Mariană, deja ni se rupe inima când te vedem! Daria a îmbrățișat-o.
Adidasul drept, pe care ieri Gheorghiță îl plimba prin toată casa, era sub patul din dormitorul tatei. Daria l-a încălțat în fugă și a ieșit pe hol.
Sunt gata!
Pe bune? Emil ridică din sprâncene. Am putea deja să nu ne mai grăbim. Mariana tot nu ne iartă!
Tata, lască oricum mai avem jumătate de oră!
Pe aleea parcului, perechea se vedea de departe.
Tata, ăsta-i el? Ăla, ciufulitul?
Daria șoptea, dar Mariana îi făcu semn să tacă.
Mihai.
Emil.
Strângere de mână, zâmbet, dat din cap.
Daria.
Ciufulit! Mihai o să râdă, trăgând-o spre el pe Mariana. Mariană, zâmbește! Așa! Vreau să te văd mereu fericită! Ce adidași faini ai! Și eu vreau așa!
Daria face cu ochiul tatei, iar privirea Marianei s-a schimbat. Dintr-o dată, cenușiul ochilor a prins strălucire. Daria a scăpat exclamația, a aplaudat spontan, lăsându-l pe Mihai uimit.
Ce? La noi toți suntem puțin pe lângă. Obișnuiește-te!
E bine! Asta înseamnă că mă voi integra perfect în… colectivul vostru?
În familie, Mihai, familie! Daria îi zâmbește mătușii și îl ia tatălui de braț.
