Gata, Doina, eu plec! Nu mă conduce. O să vin târziu! Să-mi pregătești pentru mâine cămașa și pantalonii albaștri, să nu uiți! Trebuie să le iei de la curățătorie! a strigat Pavel din hol, și-a tras repede pardesiul, s-a oprit să se privească cu ochi critic în oglindă, a apucat pălăria preferată și a ieșit, trântind ușa de să s-a zguduit tot blocul.
A trântit-o de zornăiau geamurile din ferestruica între-deschisă.
Curent…, s-a gândit Doina Maria, a oprit apa, și-a șters mâinile de șorț și a aruncat o privire din bucătărie totul ca de obicei: holul inundat de soare care se termina în vestibul, fotografiile de pe pereți, tapetul cu dungi vesele două late, două înguste, bleu pal; paltonașul Doinei pe cuier. Și…
Doina Maria a încruntat sprâncenele.
Un pachet! Bărbatul a uitat pachetul, iar în el erau pateurile! Chiar ea le făcuse azi-dimineață, nici nu răsărise bine soarele, umplute cu ceapă verde și ou, exact cum îi plac lui Pavel. Special pentru azi le-a copt, fiindcă Pavel avea deplasare pe șantier și pe-acolo nu găseai nimic decent de mâncat, iar de-acasă e tot timpul mai bun…
Rapid și-a scos șorțul, și-a potrivit coafura, a ieșit așa cum era, în rochița de casă, simplă, cu mâneci bufante și o pată de cafea pe poală, a apucat cu grijă pachețelul cald și l-a strâns la piept ca pe-un bebeluș, a zbughit-o afară din apartament, noroc că a apucat cheile, altfel ar fi rămas ca proasta la ușă! A coborât fuga pe scări, ținându-se cu mâna de balustrada aceea lucioasă și lăcuită, care șerpuia de la etajul patru spre al treilea, al doilea…
Putea să strige soțului pe fereastră, cum fac atâtea alte gospodine, dar nu, nu se cade să țipe ea pe stradă. Mai bine îi duce pachetul cu mâna ei și îi spune și la revedere, îi întinde obrazul să i-l pupe Pavel, el îi dă un sărut uscat, dă din cap, că gata, e timpul…
De la alergat, Doina gâfâia, a țâșnit în curte trântind ușa scării, de zici că avea 20 de ani, nu aproape 50, și totuși era tare greu la vârsta asta să alergi.
A aruncat repede o privire prin curte, căutându-l pe bărbatul ei în pardesiul gri și cu pălăria deschisă la culoare.
Pavel iubea pardesiele lungi, descheiate, să joace vântul cu ele, să le fluture, ca niște aripi. Și pe pălării le adora. Avea o colecție mare, pentru orice anotimp. Doina le ținea curate, le îngrijea, îi cumpăra uneori și altele noi. Pe scurt, îi purta de grijă.
Pălăria dă stil! se încăpățâna Pavel când Mihăiță, fiul lor după numele bunicului, râdea de el. Nu pricepeți nimic din eleganță, voi, tinerii cu totul din plastic și piele ecologică…
Unde-o fi Pavel?
Uite-l, tocmai ieșea din poarta curții, dând să intre direct pe strada însorită și aglomerată. Dacă nu se grăbea, Doina risca să-l piardă, el să urce în autobuz și gata…
S-a grăbit pe asfalt, dând binețe din mers bătrânicelor adunate pe bănci la soare în fața blocului. Babe cu fuiorul în poală și cardigane tricotate priveau cu ochi blajini alergătura Doinei și dădeau din cap, de parcă se bucurau pentru dragostea și fericirea ei de familie.
Ce s-a întâmplat, dragă? a întrebat mama Ileana către spinarea firavă și grăbită a Doinei.
Prânzul! Pavel a uitat, dar avem pateuri! a strigat Doina peste umăr.
Baba Ileana a dat din cap satisfăcută, a zâmbit: pateuri bine, iubirea și mai bine. Parcă o poveste!
Doina a apucat să iasă pe poartă, să strige, dar… A înghețat pe loc, privindu-și bărbatul, și-a lăsat umerii în jos, s-a ofilit, de parcă s-a stins brusc soarele și s-a făcut așa de întuneric de-ți era greu să respiri. I s-a făcut rău, s-a sprijinit cu o mână de burlan.
Pavel stătea la stația de autobuz, cot la cot cu o domnișoară tinerică, cu forme generoase. Fata râdea, dădea din umeri cochet, iar Pavel o privea de sus cu zâmbet larg, complice. Dintr-o dată, ea i-a dat brusc un ghiont, l-a măsurat cu dispreț, dar el… El i-a pupat mâna cu supunere și teamă, i-a prins-o, voia să o sărute, dar ea și-a tras hăinuța scumpă, aproape că i-a dat o palmă. Pavel s-a îndreptat ca o scândură, s-a înfuriat, și Doina a înțeles asta, dar apoi iarăși s-a frânt, a încercat să i se bage pe sub piele cu o bomboană scoasă din buzunar. Tipa, pe care Doina deja o poreclise în minte madam, a râs și a deschis gurița să se lase hrănită.
Doina a simțit un nod în gât. Doamne! Om respectabil, adult, cam de vârsta pensiei, și se coboară la nivelul unei cocote? Rușine!
Era la domnișoară o rochie albastră cu buline albe, care-ți lua ochii. În păr, o fundă asortată, coafură impecabilă, la picioare sandale drăguțe.
Ochii Doinei alunecau pe silueta ei, și nu mai știa ce să facă cu nenorocitul de pachețel, cu pateurile și cu viața ei…
A venit autobuzul, lumea s-a înghesuit, Pavel și-a ajutat domnișoara în buline, a urcat-o în salon, ușile s-au închis.
Când autobuzul a pornit, i s-a părut Doinei că Pavel se uită direct la ea. Și dintr-o dată s-a simțit mică în rochia ei de casă, cu papuci tociți și cu pachetul de pateuri în brațe, ridicolă.
S-a întors brusc, a trecut grăbită prin curte, printre rochii colorate și bănci pline de coafe desfăcute, era să dea peste baba Ileana la tufa de trandafiri.
Ce-i cu pachetul, Doina? Nu l-ai prins? a întrebat bătrâna, dând din gură țigara fără filtru și făcând semn spre sacoșa Doinei. O lua la mișto, căci nu-i putea suferi grija exagerată a Doinei pentru bărbat, grija aceea prea dulce, ca laptele fiert.
N-am reușit, a dat din umeri Doina încurcată.
Rău. Se duc pe apa sâmbetei! a dat sentința Ileana. I-l trimit pe Nea Mircea. Azi ești acasă?
Doina a clătinat din cap nehotărâtă.
Las că vine el, îi plac pateurile, eu nu fac, nu suport să frământ aluaturi. Să mă aștepți.
Baba Ileana, deodată toată energică, a început să facă vânt cu mâinile, alergând la tractorul ce tocmai intra în curte.
Să nu te prind pe petunii! Înapoi până nu le-ai tocat toate cu noroiul! Dă drumul cailor și du-te! se mai certa ea cu tractoristul, dar Doina nici nu mai auzea.
Mergea încet spre intrarea în bloc, s-a strecurat în răcoarea holului. Pașii mici se loveau de treptele de marmură, un suspin i s-a amestecat cu scârțâitul ușii, apoi s-a lăsat liniște.
Gata. Gata ăsta era sfârșitul. Sfârșitul familiei, al căldurii, al siguranței, sfârșitul încrederii sfârșitul credinței în oameni. Dar hai, oameni sună prea larg. Dar soțul… Soțul e ceva fundamental, e omul acela căruia ți te-ai încredințat, să te ocrotească și să te prețuiască. Cum să fie acum?
Doina Maria s-a lăsat fără grație pe un scăunel, au căzut din pungă câteva pateuri. Motanul Petrică a venit, i s-a frecat de picioare, tors prelung cerea și el ceva de mâncare. Dar Doina nu vedea nimic. Era cu mintea pe strada unde rămăsese, la burlan, uitându-se la rochia cu buline și la stăpâna ei. La Pavel. Și lăcrimile îi curgeau șiroaie, amare, așa de amar ca doar o femeie știe plânge, și într-un fel îi plăcea să nu mai țină spatele drept, să nu se mai prefacă soția fericită, ci să stea și să se jelească în liniște, râzând de lacrimile ei de gospodină tristă…
Nu știe cât a stat așa, dar, uite, cineva a împins ușa de la intrare, Petrică s-a speriat și a fugit sub canapea.
Ușa n-a fost încuiată, s-a deschis scârțâind; prin crăpătură s-a ivit capul lui Nea Mircea, soțul Galinei. Nas carn, obraji brăzdați, buze groase, părul ondulat și grăsuț, gâtul roșu totu-i părea, la Nea Mircea, prea… prea de la țară, parcă nu-și avea locul printre “elitiștii” care locuiau aici. Dar el era printre ai noștri un intelectual, după cum spunea Pavel, doar un pic sărit de pe fix.
Artist, Doina! oftează el des. Și nu orice artist, director de galerie! Noi, ăștia de la artă, suntem puțin plecați cu pluta. Altfel n-am mai fi creativi…
Doina și-a șters ochii cu dosul palmei, l-a privit de jos în sus pe vecinul cu ochi albaștri mari, luminoși. Dacă n-avea talent la pictat, putea fi popă, s-a gândit ea, tare bine i se potrivea figura.
Nea Mircea? Dumneavoastră?
Da cine să fiu? s-a mirat bătrânul, privind la sine. Io-s, dragă, să-ți fie clar! Galina mi-a spus că-ți rămâneau pateuri degeaba. La noi e șantier în bucătărie, Galina schimbă mobila… a oftat Nea Mircea. Nu mă mai hrănește de câteva zile, merge-mă la cantină, zice ea. M-am săturat…
Și, parcă i s-a rupt glasul, s-au chircit onduleurile, trupul și-a făcut loc de-a lungul pătratului galben de soare din hol.
Stai să mă descalț, s-a agitat el deodată, rupând din cuvinte ca la țară. Am călcat într-o baltă. Scot și ciorapii, cum să nu! arată spre picioare, Doina îi urmează gestul cu ochii. Nimic neobișnuit, doar un deget mare cu găurică în vârful ciorapului luat de la magazinul din colț.
Doina a apucat pantofii uzi să-i pună pe balcon, la soare.
Lasă acolo, a mârâit Mircea, și Doina s-a oprit nedumerită.
Cum să… Păi să nu răciți, vă îmbolnăviți! a șoptit ea.
E treaba mea, dragă! Lasă-le unde vreau eu! s-a fandosit el, dar cu un zâmbet viclean, agitându-și cârlionții.
Doina n-a cedat. Cum să-l dai afară pe om cu pantofii leoarcă?! Nu se face!
I-a pus la uscat la balcon, l-a împiedicat pe Petrică să le miroase, a oftat. Între timp, Nea Mircea bătea deja vasele prin bucătărie, foșnea, mormăia mulțumit.
Doina! Fă-mi un ceai, vrei? Nu am mai băut un ceai adevărat de nu știu când, din ăla negru, ca mierea de fânaț, cu o feliuță de lămâie! Hai, fă, vecină, că-s mort de oboseală… Și și-a întins picioarele pe sub masă, de nu mai putea trece Doina.
Imediat, a șoptit ea, punând la fiert ceainicul ca pe pilot automat. În cap însă avea doar gheață și durere.
Pavel… Cum a putut? Să iasă abia doi pași din casă și să se dea la altele, rușinos și fără obraz…
I s-au înroșit obrajii gândindu-se cât ar fi mers departe trădarea lui.
Nu, nu, e doar o întâmplare, sigur au dat de ea pe stradă! Poate e doar vreo colegă. O să vină, și tu, Doina, să nu arăți că știi, fii bună, încălzește-l, ai grijă și o să uite el de celelalte! încerca să-și spună cu glasul rațional al mamei.
În bucătărie, Nea Mircea a strâmbat din nas nemulțumit.
De ce îmi torni, Doina, din zeama aia veche? Fă una nouă, de om drag, nu din resturi! Am simțit din start în găleată cu ea! și a luat ibricul din porțelan cu flori gri pal, încă cald de la cafeluța de dimineață, a azvârlit capacul, a băgat nasul, a făcut grimasă. Nu, dragă, nu așa se face! Asta la canal!
Dar… abia am făcut ceaiul ăsta! E proaspăt, vă jur! s-a apărat Doina, dar a oftat și ea. Ce să nu mai pună alt ceai? Nicio problemă. Dar cu Pavel, cum să mai trăiască?
A țiuat ceainicul, a turnat apa clocotită într-o ceașcă albă încălzită în prealabil, a umplut bucătăria de mirosul indian, cu elefant, puțin acrișor și tare.
Așa, da! Dar să nu-mi dai, Doina, decât ceașca aceea cu linii aurii, cobaltoasă. Le ador, nu fi strânsă! a poruncit nea Mircea, privindu-și vecina cu un sclipici jucăuș.
Am set nou, Pavel a adus din Iași, sunt mult mai comode, o să vă placă! a zis Doina, dar a tresărit când nea Mircea a bătut tare în masă.
Eu vreau din cobaltoase! Mereu din ele am băut! Mama ta asta-mi dădea, și Asta vreau! Și pateurile, rapid! Ale lui Pavel, dacă nu, eu le mănânc! Pune-le pe farfurie. Nu pe asta, asta-i ciobită! Dă-mi alta, de sărbătoare! Iar cât mănânc, să-mi coși ciorapii, că Galina n-are chef mobilă! și a întins ciorapii cu o mutriță de glumă.
Doina Maria, ditamai profesoara respectată, de ani buni retrasă ca să îngrijească casa și să fie sprijinul bărbatului, o femeie cultivată și cu pretenții, cu greu și-a ascuns dezgustul privind ciorapii. Dar mâna tot s-a întins să-i ia, să-i coasă…
A stat o secundă, dar Mircea deodată a lovit cu pumnul și s-a făcut și mai mare, o munte nervos, cu respirație grea.
Doina Maria, v-ați pierdut mințile? Cum adică? Aici sunteți stăpână, nu slugă! Ferească Dumnezeu, și Gali mi-a zis că v-ați schimbat, da nu credeam! Eu vă știam alta: demnă, frumoasă, regină! Pe vremea dvs, și vrăbiile se uitau cu admirație la dv, iar astăzi… astăzi se șterge pe jos cu dumneavoastră! Rușine!
Își agita mâinile, rotea ochii de-i venea și Doinăi a plânge și a râde. Pocneau ceștile de cobalt pe masă, pateurile picau, se încingea atmosfera.
De ce? De ce-ați venit să-mi ziceți toate astea? Nu mă doare acum destul? Pavel, bărbatul meu, la stația de autobuz, cu o alta Le-am văzut! Am alergat cu pateurile, și-acolo Eu și-au pornit din nou lacrimile, șiroind pe față și pe fața de masă.
Apoi s-a făcut liniște. S-a oprit și perdeaua din curent. Și ceasul de pe perete s-a oprit, ca să nu mai zic că și pe afară s-a lăsat tăcerea.
Nea Mircea a oftat, și-a dres glasul:
De asta s-a dus Pavel cu alta. Pe vremuri, elevii te căutau să le măgulești notele; tu, de neînduplecat! Așa o privire aveai, că și eu mă-aprindeam, pace bună, deși suflețelul meu era numa pentru Galina, tot simțeam fior de la grația ta… Și-acum? Te-ai făcut matroană de gospodărie, iar cu Pavel ești ca o mamă: Vălențică, căciula! Vălențică, prânzul! Vălențică, nu te du la cartofi, că mă duc eu!!
Doina mai că s-a supărat, dar pe urmă i-a venit să și râdă. Așa era, exact așa vorbea!
Sunt cloșcă, nu? Da. Nu mă contrazic. a zis cu capul plecat Doina Maria. Dar, știți, îmi place să am grijă, să dăruiesc, să ocrotesc. Mă liniștește…
Și uite d-aia i s-a stins bărbăția! Bărbații sunt vânători, flămânzi de pasiune nu de ciorapi și fulare tricotate! Ok, și alea-s bune, dar nu prea multe! Mihăiță a plecat, iar tu în loc să-ți găsești ceva, te-ai agățat de bărbat, ca de copil. Iar ceilalți, mai frivoli, îl fac să se simtă tânăr!…
Doina nu pricepea. Sau nu voia. Cum să nu conteze toată grija, toată viața pusă pe tavă familiei ei? Pentru ce?
De când a lăsat școala, era mult mai comod să-l trimită pe Pavel la serviciu, să nu mai stea nopți corectând, nervi și consilii doar confort și ordine. Dar chiar și lecțiile particulare le-a lăsat, după ce bărbatul s-a îmbolnăvit, că-l deranja gălăgia și frământarea. Și nu a mai cântat nici când făcea curat, n-a mai ascultat radio, pictura a abandonat-o, că Pavel s-a plâns de mirosul de ulei. Pânzele, pensulele, tot pe raftul de sus.
Și-acum? Acum, Doina Maria, te-ai stins, te-ai îngrășat cu totul în casă! și i-a spus în oglinda de la bufet.
Manichiură? Când să-ți faci, dacă ai oale de spălat?
Rochii noi? Pentru cine, de nu mergeți nicăieri că Vălențică e tot obosit?
Pantofi? Și te urci pe tocuri să-ți sară venele ca râmele?! a râs cândva Pavel. Și pantofii, la dulap.
Prietenele rare, Mihăiță vine și pleacă, mănâncă și nu sună deloc.
Și gata. Asta e tot. Și cu asta, basta…
De ce ești așa doborâtă, vecină? Ridică-te! Ești încă tânără! Ești trandafirul nostru, floare de liliac! Trezește-te, fă-te iarăși mândră, de n-o să se mai urce Pavel în niciun autobuz cu nimeni! a dat cu degetul în masă nea Mircea. Și să știi, pateurile tale, Doina, sunt o minune! De-aș avea iarăși optsprezece… te-hai cu drag!
Și a plecat. Iar Doina a rămas…
…Pavel a venit acasă târziu, cu chef și cam boțit. Mirosea a parfum străin și a vin.
S-a lungit conferința, a dat gențile pe hol, s-a strâmbat de-o durere în spate. Toarnă-mi ceai. Și-mi e poftă de cartofi și un păhărel. Tu, ce stai aşa?…
Doina nu i-a luat mapa, ci i-a cerut să facă loc pentru valiză.
Tu, unde te duci?! Ce-i cu tine? a holbat ochii Pavel, observând-o pe Doina, pieptănată impecabil, cu cercei mici, rochie bej elegantă și sandale.
Sunt în deplasare. Te descurci singur. Cu păhărel sau fără, tu singur, a ridicat din umeri Doina.
Dar cartofii? Cămașa pentru mâine? s-a răstit Pavel.
Doina voia să se ducă să-i calce, dar s-a oprit: Singur, sau poate vine ea, nu mă supăr. Rămâi sănătos, eu plec!
Și a ieșit cu valiza, s-a chinuit puțin la ușă, că avea mânerul incomod dar pașii cu tocuri i-au răsunat pe scări, iar rochia ei s-a văzut preț de o clipă în lumina din curte, apoi s-a dus tic-tac de taxi.
Pavel s-a repezit să țipe, dar doar a gemut de parcă i s-a înfipt un cui încins în spate. Lacrimile i-au apărut în ochi.
Doinooo… doar atât a rârâit…
Unde ești, Doina?… Acum ai frământa, ai masa, ai unge cu unguent, ai înveli în șal gros, te-ai lipi de el, să doarmă…
…Felicia? Tu ești? a bâiguit la telefon. Da, eu… Știu că nu te pot suna, dar mă doare spatele, Feli! Nu pot ajunge în bucătărie! Totuși, nu suntem străini! Ce?… Telefonul a bâzâit și s-a întrerupt. Felicia nu va veni, nu va face masaje, nu va călca cămăși, nu va adormi la pieptul lui ea e prea mândră. Nu e Doina. Nu va fi niciodată Doina. Jale…
A ajuns până în bucătărie, a văzut pateurile reci, a gemut. Nu era coșmar, era dezastru. Și el a făcut-o, singur! Of!
…Doina Maria s-a întors a doua zi cu un doctor și-un buchet de trandafiri. Își cumpărase singură florile. Aranja trandafirii într-o vază de cristal. Mirosea a parfum… și vag a țigară. Da, Doina fuma, uneori, când era supărată tare.
Stai, doctore, nu-i da încă! a oprit mâna cu acul Doina.
Pavel gemea, nu-i găsea alinarea.
Ce-i? s-a mirat doctorul.
Un minut. Pavel, ce i-ai promis? Femei ca ea nu se combină așa, ești prea bătrân pentru ea, s-a aplecat peste chipul transpirat al bărbatului.
Nu-s bătrân! Sunt în floare…
O pensie, a spus medicul. Deci ce i-ai promis? Spune, că altfel plec!
Funcție. Și titlu. Dar nu va primi nimic! Am greșit, Doina, îmi pare rău! Numai tu contezi! Numai pe tine te vreau! s-a văitat Pavel. Iartă-mă!
Va primi. Tu ești bărbat și trebuie să-ți ții cuvântul. Ea să aibă tot, să nu rămână umilită. Da! Și tu pleci de la birou. Unde, nu știu, te descurci! Să știi, de săptămâna viitoare mă întorc la catedră! Fierul de călcat e pe raft, cămășile la spălat. Nu-ți convine, divorțează! Ai priceput?!
Pavel a dat din cap, a șters sudoarea, a mormăit. Durerile insuportabile. Doina face ce vrea, medicul ține cu ea, și Mircea râde din cadrul ușii numai Gali să nu apară, că-i gata!
Am priceput! Înțepăți-mă, vă rog! Să scap mai rapid! a șuierat el, plângând.
Doina a dat din cap, iar medicul s-a apucat de treabă…
Felicia era fericită. Ce să mai! Lucrarea pentru titlu a trecut brici, are post bun, călduț, totul grație acestui biet Pavel.
Iar pe el nu-l mai vedea, nu-i răspundea la saluturi. De ce? Soția lui clar dăduse de înțeles că oricând putea pierde tot și post, și titlu! Așa că Felicia sigur va găsi altă jucărie.
Pavel și-a dat demisia. S-au mirat toți, ce-i cu el. N-a dat explicații. Doar o dată a zis că a promis. Cui și ce, nu a spus.
La despărțire a făcut chiolhan mare, a adus-o pe Doina la petrecere cu cercei mari și a dansat cu ea tangou, de a privit-o așa cum pe Felicia niciodată nu o privise. De ce? Ce avea Doina?
Ei bine, Doina era totul. Tot aerul cu care Pavel respirase mereu. Cât timp avea aer, nu-și dădea seama. Doar când a rămas fără, a priceput ce-a pierdut. Nu era din cauza durerilor sau unui șold cald. Ci pentru că Doina era încă o carte nedezlegată, de care nu apuci să termini niciodată ultima pagină. Noroc să nu o apuce niciodată!
Pe Felicia nu o să o citească nimeni prea curând. Poate nici nu-i sortit. Ori n-a găsit încă cititorul potrivit. Viața va arăta…
