Cartea Neîncepută
Gata, Mariana, eu am plecat! Nu mă conduce! Vin târziu! Să-mi pregătești pentru mâine cămașa și pantalonii ăia albaștri, să nu uiți! Și să nu uiți să ridici de la curățătorie! strigă din hol Vasile, trăgându-și grăbit paltonul, se opri să se cerceteze critic în oglindă, puse pălăria pe cap și ieși, trântind ușa de să sară tablourile pe pereți.
Ușa se izbi așa de tare că parcă a vibrat geamul de la bucătărie.
“Curent…” își spuse Mariana Mihăilă, opri apa de la chiuvetă, șterse mâinile de șorț și se uită pe hol. Totul ca de obicei: coridorul scăldat în soare, terminat cu cuierul uzat, fotografiile familiilor pe perete, tapetul colorat în dungi vesele: două late, două subțirici, bleu pastel, lăsate din generație în generație; paltonașul Marianei atârnat decent pe cuier. Și…
Fața Marianei Mihăilă se încruntă.
Pachetul! Bărbatul uitase pachetul, iar în el, plăcintele! Mariana s-a trezit cu noaptea-n cap să le facă cu ceapă și ou, așa cum-i place lui Vasilică. Special pentru ziua de azi, că Vasile avea deplasare la șantier, unde nu e nicio crâșmă ca lumea, iar de-ale casei tot nu găsești în cutie!
Grăbită, Mariana își smuci șorțul, își piaptănă repede părul, și, așa cum era, într-o rochiță casnică cu mâneci bufante și cu o pată de cafea la tiv, apucă pachetul cald strâns la piept, ca pe-un copil. Noroc că a luat cheile, că altfel, stă la ușă ca prostu’! Dădu fuga pe scări, ținându-se de balustradă, netedă și lăcuită ca panglica de mătase, șerpuind spre parter etajul patru, trei, doi…
Mariana ar fi putut, ca alte gospodine, să strige la Vasile de la geam, acolo jos, când iese el din scară. Dar ea nu, nu-i plăcea să strige ca la piață. Ea duce pachetul cu mâinile ei, să-l prindă, să-și ia la revedere, să-i ofere obrazul, Vasile s-o ciupe de el cu buzele-i uscate, dând de înțeles că “gata, plec”.
De la alergat, Mariana gâfâia. Ieși in curte, trântind ușa cu atâta forță că ar fi crezut cineva că are din nou 19 ani, nu patruzeci și nouă, și că nu-i greu la alergat.
Ieși din scara blocului, căutând cu privirea silueta cunoscută, în palton cenușiu și pălărie deschisă.
Vasile adora paltoanele lungi, nepurtate încheiate, cu poalele să le facă vântul să fluture, să “zboare” ca niște aripi. Și pălăria, invariabilă. Avea o colecție întreagă, una pentru fiecare anotimp. Mariana le curăța, le îngrijea, îi lua mereu altele noi. Ce să mai, nu i-a lipsit nimic.
Pălăria e stil, Mari! ținea Vasile piept când Mihăiță, fiul lor, râdea de tata. Vouă, tineretului, vă lipsește simțul stilului, numai plastic și imitații purtați!
Unde-i, frate, Vasilică?
Uite-l, abia ieșit pe poarta blocului, se pierde deja în zumzetul și soarele bulevardului. Și de nu se grăbește Mariana, stă el pe bancă și o taie cu autobuzul, și atunci…
Mariana alergă peste asfalt, dând din cap către băbuțele scoase la “băi” de soare. Băbuțele, cu basmale și pulovere tricotate, o urmăreau cu priviri șirete, zâmbitoare, poate puțin invidioase pe grijile ei, pe iubirea ei de familie.
Care-i treaba, Măriucă? o strigă mătușa Ileana către spatele subțire și grăbit al Marianei.
Prânzul! L-a uitat Vasilică acasă, i-am făcut plăcintele! strigă ea peste umăr.
Ileana dădu din cap admirativ și râse: o, plăcintele! Asta-i viața bună, dom’le!
Mariana ieși pe poartă gata să strige, dar… se opri, rămase cu privirea pironită: umerii i se lăsară brusc, ca și cum s-a stins soarele și s-a lăsat un întuneric greu. O amețeală puternică, se sprijini de țeava de scurgere.
Vasile era cu spatele spre ea, pe la stația de autobuz, ținând sub braț o damă tinerică de era gata să facă “rosul” la Costiugeni. Dama râdea cu gâtul gol, el îi răspundea, o ținea galant, râzând și el. Apoi ea îl împinse, îl privi tăios, el încercă să se lamenteze, să apuce mâna domniței, încercă să o sărute. Dar fata îi smulse mâna rotunjoară, îi dădu o palmă (parcă-i dat Mariei la broască), Vasile se făcu verde, dar începu să-i ofere o bomboană, degeaba. Tipa – hm, așa i-a zis Mariana în gând! acceptă, deschise gura, să se servească!
Mariana simți cum i se face rău. Vai, Vasile, bărbat serios, la cincizeci și ceva de ani, și se maimuțărește cu o tinerică! Rușine să-i fie!
Domnița purta o rochiță de vară, albastră cu buline albe de-ți lua ochii. Avea o fundă asortată în păr, coafură aranjată la pieptăn, sandale la fel de asortate. Ochii Marianei tot pe ea, dar nu mai știa ce să facă cu pachetul, cu plăcintele și cu viața ei, în fond.
Autobuzul veni, aglomerația urcă, Vasile își ajută “bulina” să urce, ușile se trântiră.
Când autobuzul trecu încet pe dinaintea ei, Marianei i se păru că Vasile se uită direct la ea. Deodată, i se făcu rușine de rochia ei casnică, de papucii scâlciați și de sacul cu plăcinte.
Mariana Mihăilă se întoarse brusc, reîndreptându-se spre bloc, trecu printre vecinele la sâmbăta solară, care deja scoaseră jachetele și se topeau pe banca lângă tufele cu garofițe; era cât pe ce să dea peste mătușa Ileana.
Ce faci cu caserolele alea, Mari? Nu ai prins? întrebă băbuţa, tragând dintr-o țigară, arătând spre pachetul Marianei. Intenționat le zisese “caserole”, să-și arate mică neîncredere în grija Marianei față de Vasile, pe care o considera “prea dulce”.
N-am prins, răspunse, aproape absentă, Mariana.
Nasoală treabă. O să se piardă mâncarea bună, dădu șefă din cap Ileana. Îl trimit pe Mircea la tine. Ești acasă azi, da?
Mariana Mihăilă dădu din cap, cam nebulos.
Bine atunci. Să-i dai, el e amator de plăcinte iar eu nu mă încurc cu aluatul. Gata, stai că vine tractorul!
Ileana brusc se ridică, dădu din mâini și fugi să certe tractoristul care îi călcase aproape petuniile cu “arhitectura” lui pe două roți.
Dă-i înainte, fă, să mergi, că-mi dărâmi toți trandafirii! amenința ea, dar Mariana nici nu mai auzea.
Urcă la apartament, simți răceala scării goale, pașii îi răsunau pe scările de mozaic, iar suspinul i s-a amestecat cu scârțâitul ușii când a intrat.
Gata. Asta a fost “gata”. Sfârșitul familiei, al căldurii, al sentimentului acela sigur de apartenență, sfârșitul încrederii, al credinței în oameni. Lasă, oameni sună prea sec. Dar bărbatul ei! “Bărbatul” ăla era tot, omul acela fundamental căruia i-au dat-o părinții cu speranță și poruncă să fie ocrotită. Și acum ce mai rămâne?
Mariana Mihăilă se prăbuși neglijent pe scaunul din hol, din pachet i-au căzut plăcintele, iar motanul Țuțu se apropie să-i toarcă pe lângă picioare, cerșind de mâncare. Dar Mariana nu-l vedea, nici nu auzea. Era tot acolo, la țeava de scurgere, uitându-se la rochia albastră cu buline a necunoscutei și la Vasile. Și pe obraji îi curgeau lacrimi, tari, grele, amare, încât chiar îi plăcu la un moment dat: uite ce bine e să nu mai stai cu spatele drept, cu zâmbetul perfect de gospodină, să stai și să te plângi, să te răsfeți în durerea ta de femeie!
Cât a stat așa nu mai știe, dar iată că se deschide ușa, Țuțu fuge spășit.
Ușa scârțâie, în interior se strecoară capul lui nea Mircea, soțul Ilenei. Nas de toată frumusețea, obraji cu urme de varicelă, buze dolofane, bucle rare și unsuroase, gât roșu totul la Mircea era… cam nepotrivit cu “clasa socială” a blocului. Da era de-al lor: om cu carte, doar puțin cam zăpăcit, cum spunea Vasile.
Artist, Măriucă ridica din umeri. Și director de galerie, ce să-i faci! Cu capul în nori, altfel nu crea nimic…
Mariana Mihăilă își șterse lacrimile cu palma, privi în sus spre ochii lui atât de albaștri că te durea. Dacă nu era pictor, sigur putea fi preot îi stătea bine.
Nea Mircea? întrebă Ana.
Altcineva n-am cum fi! zise Mircea, privindu-se stângaci. Mi-a zis Ileana că ai plăcinte de dat? Ia gândește, la noi e șantier în bucătărie, să schimbe mobila oftă. Nu mă hrănește de o săptămână, mă trimite să mănânc pe la bufete. Sătul!
Parcă-i tremură și vocea, buclele-i stătură și mai strâns, cu umerii largi inundând holul galben ca mierea, luminat în pată de soare.
Stai să dau jos pantofii, se agită nea Mircea, cu accent de la țară. Sunt uzi leoarcă. Și ciorapii! explica, Mariana căutăvinovat privirea jos, la ciorapi cu dungi pe elastic și, firește, o gaură la degetul mare.
Fără să vrea, Mariana deja îi lua pantofii să-i usuce pe balcon.
Pune-i la loc! ridică vocea nea Mircea, la care Mariana se opri.
Cum să-i las uzi? Vă răciți! murmură ea.
Corpul meu, treaba mea! Adu-i înapoi! zice Mircea, dar se uita șmecherește.
Mariana Mihăilă nu s-a mai certat. A pus pantofii în pata de soare pe balcon, alungă motanul Țuțu, oftează. Mircea deja face gălăgie la bucătărie, foșnește plase, se îmbie la masă.
Măriucă! Un ceai, să mor dacă n-am băut un ceai adevărat de nu știu când, de negru ca mierea de hrișcă, cu lămâie! Fă-ți milă, femeie, mi-e foame! Și își întinse după drum picioarele cât să se poticnească Mariana.
Imediat, vă fac se bâlbâi ea, punând fără să gândească ceainicul la fiert. Dar capul îi vâjâia.
Vasile… Cum să poată? De nici două blocuri n-a ieșit și deja cu alta pe la cot? Nesimțit!
Un gând îi dădu foc Marianei. Până unde o fi mers Vasile cu “bulina”?
Nu! Doamne ferește, doar s-au întâlnit din întâmplare! Sunt colegi, probabil! O să vină acasă, să-l primești senină, să ai grijă, să-i arăți că acasă e cel mai bine! încerca Mariana să se liniștească cu vocea mamei.
Dar nea Mircea se încruntă brusc.
Da ce faci acolo, mă iei cu băutura de ieri? Dă ceai proaspăt, ca la invitat, nu lăsat! smulse el ceainicul fin cu floricele albastre, ridică capacul, mirosi sceptic. Femeie, asta-i de aruncat! Să nu-ți miroasă în casă de trosc!
Dar abia am făcut, e cald, e bun! ridică tonul Mariana, dar acceptă cu resemnare.
Nu-i greu să faci alt ceai. Ciudat e cu Vasile… Cum o să trăiască mai departe cu el?
Fluieră ceainicul, plin parfumul de ceai indian, cu elefant ușor acrișor, aromat.
Așa da! Și să nu-mi dai ceșcuțe de la promoție, vezi că ai un set cu cobalt și auriu! Ălea le iubesc! Nu fii zgârcită, dă setul bun pentru plăcinte! Și, cât mănânc, stai să-mi cârpești ciorapii. Uite ți-i dau. Ileana n-are treabă, ea schimbă mobila, dar mie-mi intră degetul, nu vezi că costă unghia! bombăni Mircea, cu privirea jucăușă.
Mariana Mihăilă, profesoară distinsă, cu renume, care abandonase chiar și meditațiile pentru confortul casei, privi cu un soi de dispreț la ciorapii oferiți. Dar, mâna, din obișnuință, deja i-a luat.
După un moment de tăcere confuză, Mircea lovi cu pumnul masa, lățindu-se cât un munte:
Dar ce-i cu dumneata, doamnă? Vă lăsați călcată-n picioare, vă faceți preș? Fugiți, vă plângeți de bărbat, dar nu ridicați un deget pentru dumneavoastră! Fugiți, fugiți, da pe vremuri, când mergeați în curte, copiii stăteau în tăcere, de parcă era Maica Domnului! Acum vă lasă cu sacoșa după Vasilică, de parcă erați bonă, nu soție! Vasilică, pălărioara! Vasilică, cutia cu mâncare! Nu umbla după cartofi, c-aduc eu! o lua Mircea ironizând-o.
Mariana se supără inițial, apoi izbucni în râs. Da, exact așa zicea.
Sunt o cloșcă, nu? O cloșcă adevărată, Mariana ridică din umeri, cu un zâmbet amar. Dar îmi place să am grijă, să ocrotesc, să răsfăț. Mi se pare
Și mie mi se pare că de-atâta grijă a murit tot bărbatul din Vasile! Bărbații suntem lupi, vânători! Vrem pasiune, nu doar ciorapi uscați și căciuli împletite! Mișu a plecat, iar tu ai rămas să-l “crești” pe Vasile El a rămas prins cu “rebele”, cu care se simte tânăr!
Mariana nu pricepea nimic. Parcă trăise degeaba! Tot timpul a sacrificat serviciu, hobby, totul pentru casă. S-a lăsat de la catedră, n-a mai făcut meditații, când Vasile a fost bolnav, ca să nu-l deranjeze elevii, a încetat să cânte la treabă, să asculte radio, a aruncat pensulele la pod pentru că lui Vasile nu-i plăcea mirosul de ulei de in.
Și ce-ai ajuns? Ți-ai pus singură cruce, zise Mariana oglinzii de la bufet.
Manichiură? Când să faci, dacă ai de prăjit mici?
Rochii noi? Degeaba, nu ieși cu Vasile nicăieri…
Pantofi cu toc? Ce-ai cu tocurile? O să-ți explodeze venele! râdea odată Vasile, așa că au ajuns și aceia la pod.
Prietenele sunau rar, doar de complezență. Mișu venea o dată pe lună, mânca, răspundea monosilabic, pleca cu caserolele.
Gata. E sfârșitul…
Ce stai așa, Măriucă? Ridică-te! Ai încă sânge tânăr! Renaște, că altfel tot cu buline o să-l vezi! bătu Mircea cu degetul. Și plăcintele tale-s senzație! Eh, dacă mai eram eu tânăr…
Și-a luat catrafusele și dus a fost. Mariana a rămas
…Vasile s-a întors târziu, buimac, cu miros de parfum și vin ieftin.
A ținut conferința, îi întinse portofelul, bombănind că îl ține spatele. Pune-mi ceai, adu cartofi cu vodcă! Hai, ce stai?
Mariana nu-i luă portofelul, îl rugă să se dea la o parte, trebuia să-și pună valiza.
Da unde pleci? Ce-i cu tine? uitându-se la Mariana, elegantă, cu părul strâns în coc și rochie crem, cu sandale noi, Vasile a rămas mut.
Plec la un congres. Te descurci singur. Cu sau fără lacrimi, cu sau fără cartofi… ridică Mariana din umeri.
Dar cămașa de mâine? ceru Vasile.
Mariana păruse că vrea să se ducă la masa de călcat, dar se opri.
Singur. Sau s-o chemi pe ea! Dacă vă place împreună, eu chiar nu mă supăr, Vasile! Adio, Vasilică! Mi-a ajuns!
Ieși pe hol, cu valiza strânsă, puțin necăjită că mânerul era cam rigid. Dar coborî scările în tocuri, rochia de sărbătoare flutură în amurg, taxiul hurui în fața blocului, și apoi s-a lăsat liniștea.
Vasile alergă spre casa scării, vrând să strige, dar doar un oftat i-a ieșit printre dinți, de parcă-i băgase cineva un fier încins în șale.
Mariiiiia șopti el cu voce stinsă…
Unde ești, Mari? Să mă masezi, să-mi pui plasture, să mă învelești…
…Doamna Felicia? Sunteți? bâiguia el la telefon. Da Știu că nu trebuia să sun, dar… Am spatele, Felicia! N-am ce mânca, nici nu pot ajunge la bucătărie Dar suntem oameni, Felicia Ce?…
Telefonul mârâi ceva despre cheamă ambulanța, apoi beep-beep. Felicia nu o să vină. Nu o să-l ungă, nu-i va găsi cămașa. Nu e Mariana și nici nu va fi vreodată. E dezastru…
Se târî spre bucătărie, văzu plăcintele reci, gemu. Nu e dezastru, e catastrofă… Și el a făcut totul cu mâna lui!
Mariana Mihăilă veni a doua zi cu doctor și flori. Își luase ea singură trandafirii. Îi aranja în vază de cristal, mirosind de la două degete a parfum și ceva tutun, pentru că da, Mariana fuma uneori când era foarte supărată.
Stați, dom doctor, nu-l înțepați încă! țipă Mariana.
Vasile gemea, sperând să scape de chin.
Ce? îl întrebă domnul doctor.
O clipă. Vasilică, ce i-ai promis? Dastea nu se dau de pomană, și pentru dânsa ești cam bătrânel, șopti Mariana aplecându-se spre obrazul brobonit de sudoare al bărbatului.
Nu sunt bătrân! Sunt în floarea vârstei…
Pensie, completă doctorul. Ce i-ai promis? Spune, că fug, n-am timp!
O funcție. Și titlu. Dar nu va primi nimic! Nimic! Iartă-mă, Mari! Numai pe tine te vreau!…
Ba o să primească. Că așa e de onoare. Și funcție, și titlu. Iar tu pleci din institut. Găsești tu ceva. De săptămâna viitoare mă întorc la catedră. Fierul de călcat e pe raft. Cămașa și-o faci singur. Nu-ți convine? Divorțezi. Ai auzit?
Vasile a înlemnit, a dat din cap. Durerea de spate era insuportabilă, Mariana joacă la scor, doctorul ținea cu ea, Mircea stătea în ușă să vadă tot, iar de venea și Ileana, era umilință maximă!
Am înțeles. Să-mi faceți injecția, că mor! oftează.
Mariana Mihăilă aprobă. Doctorul se apucă de treabă.
…Felicia era fericită. Ce să mai, zbura, că și-a luat funcție și titlu “cât ai clipi!” Toate, cu ajutorul moșului fraier, Vasilică.
Acum, Felicia nu-l mai băga în seamă, nu mai răspundea la salut. Pentru ce? Soția dânsului o pusese la punct: titlul ți-l dăm, dar la revedere! Felicia va găsi altul.
Iar Vasile s-a pensionat. Toți se mirau, de ce, că nu era vârstă Dar el a ridicat din umeri. A zis doar odată că a dat cuvânt. Cui și de ce, n-a explicat.
De rămas, a dat banchet. A venit cu Mariana, în brățări sclipitoare, cu dans și tangou, dar cum se uita! O, Doamne, cum se uita la Mariana de zici că pentru prima dată! Ce era cu ea? Ce avea Mariana Mihăilă atâta de special?
Păi “totul”. Ea e chiar aerul pe care l-a respirat Vasile toată viața. Cât a fost, nu l-a recunoscut. Când a rămas fără aer, și-a dat seama ce-a pierdut. Nu-i vorba de spate sau de plăcinte calde. Mariana era și rămâne o carte neîncepută, încă misterioasă, dulce și proaspătă ca fragii din iulie, pe care-i mâncau la mare cu 30 de ani în urmă. Și n-o să-i ajungă viața să o citească vreodată până la final. Să-i dea Dumnezeu să fie așa!
Iar Felicia? Poate nu era pregătită pentru cartea asta. Sau n-a găsit încă cititorul potrivit. Cine știe?…
Viața merge înainte.
