Cartea neterminată
Gata, Ileana, eu am plecat! Nu mă conduce. Ajung târziu! Pentru mâine să-mi pregătești cămașa și pantalonii albaștri, să nu uiți! Să le iei de la curățătorie, te rog! strigă, din hol, Victor, aruncându-și paltonul pe umeri, oprindu-se cu exigență în fața oglinzii, smucind pălăria și ieșind pe ușă, trântind-o zdravăn.
A trântit atât de tare că au vibrat geamurile de la fereastra rabatată.
Curent gândi Ileana Mihaela, închise robinetul, își șterse mâinile pe șorț și aruncă o privire din bucătărie. Totul părea la fel ca de obicei holul inundat de lumină, ce ducea spre intrare, fotografiile pe pereți, tapetul cu dungi vesele două late, două subțiri, bleu pal; paltonul Ilenei atârnând pe cuier. Și…
Ileana Mihaela încruntă din sprâncene.
Un pachet! Soțul uitase pachetul, în care erau plăcințelele! Ilenuța se trezise azi dimineață cu noaptea-n cap și le plămădise, coapte cu ceapă și ou, exact cum îi plac lui Victoraș. Special pentru azi, că Victor pleca pe șantier unde nu găsea nimic de mâncare, și mereu altfel parcă-i mai bun gustul de acasă!
Smulgând repede șorțul și aranjându-și părul, Ilenuța, în rochia ei de casă, simplă, cu mâneci scurte și o pată de cafea pe poală, înșfăcă pachetul cald și, strâns la piept ca pe-un prunc, fugi pe ușă, noroc că își luase cheile, altfel s-ar fi ales cu ușa trântită în nas!… Coborî scările în fugă, ținându-se strâns de balustrada ușor lăcuită, șerpuitoare etajul patru, trei, doi…
Putea, ca atâtea gospodine din bloc, să-i strige soțului de la fereastră când ajungea jos în fața blocului, dar nu, nu-i stătea în fire să țipe. Ea voia să-i ducă ea însuși pachetul, să-și ia rămas-bun, să-i întindă bunului său Victor obrazul pentru un pupic, acolo, la plecare
Alergând tot mai tare, Ilenuța gâfâia, ieși vijelios în curte, trântind ușa de perete, cu toate că n-avea nici pe departe vârsta de douăzeci de ani, iar adevărul este că viața te obosește altfel la patruzeci și nouă…
Privi rapid în jur după silueta cunoscută, plasată sub soarele nemilos într-un palton cenușiu și cu o pălărie deschisă la culoare.
Victor era mereu în paltoane lungi, neînchise la nasturi, să fluture-n vânt ca niște aripi, să se joace marginea lor. Și neapărat pălărie. Victor avea colecție întreagă, pentru toate anotimpurile. Ileana le îngrijea, le curăța, îi cumpăra altele la nevoie. Îi plăcea să îi fie sprijin, să aibă grijă de el
Pălăria e șic! se încăpățâna Victor când Mihai, fiul cel mare, râdea de el. Voi, ăștia tineri, nu-nțelegeți, aveți pielea sintetică, sunteți făcuți din doc și imitație!
Unde era Victor?
Iacătă, ieșea deja pe poarta curții, pășind spre strada scăldată de soare și forfotă. Dacă nu se grăbea acum, soțul avea să prindă autobuzul și dus era
Ilenuța își făcu semn din fugă vecinelor ieșite la soare pe bancă. Doamnele, cu câlți la gât și în pulovere croșetate, urmăreau cu ochi zâmbitori goana Ilenei, dându-și coate, ca și cum se bucurau de dragostea și liniștea de familie a cuiva drag.
Ce-a pățit, fată? întrebă tanti Maria spre umerii subțiri și zvelte ai Ilenei.
Prânzul! Victor a uitat, i-am făcut plăcinte! strigă peste umăr Ileana.
Tanti Maria aprobă din cap, zâmbind larg: Plăcintele-s lucru bun, dar și iubirea și mai bună, slavă Domnului!
Între timp, Ilenuța zbură către poartă, dornică să strige, dar… Încremeni. Umerii i se lăsară, o cuprinse o amețeală și, de parcă s-a stins brusc soarele, simți că abia mai putea respira. Se prinsese de burlan ca să nu cadă.
Victor stătea deja la stația de autobuz, ținând sub braț o domnișoară cu decolteu generos, tinerică, ce râdea cochet și-și gonea timiditatea. Victor o privea de sus râzând și el. Apoi ea brusc îl respinse aspru, privindu-l de sus, iar el… el, umil, aplecat, îi luă mâna ca s-o sărute, dar doamna și-o trase brusc, aproape că-i trase o palmă, și Victor împietri, nervos. Dar apoi, ca un copil, încercă să o împace cu o bomboană scoasă din buzunar, pe care o întinse, iar tinerei i se lumină chipul, deschise gurița pentru a fi servită.
Ilenei i s-a făcut greață. Doamne! Victor, un om de toată isprava, matur, aproape bătrân, să stea așa smiorcăit lângă o puștoaică? Fără pic de rușine!
Tipa avea o rochie albastră, cu buline, legată la păr cu o fundă în aceeași nuanță, coafura perfectă, sandale de vară.
Privirea Ilenei luneca de pe unul pe altul, de pe pachetul de plăcinte, pe rochia de buline, pe Victor, neștiind ce să facă cu viața ei…
Sosi autobuzul, mulțimea se urcă cu năvală, Victor îi sprijini pe bulină, urcă și el, iar ușa se închise.
Când autobuzul s-a pus în mișcare, i se păru Ilenei că Victor se uita drept la ea, și o rușine imensă îi umplu sufletul: rochia casnică, papucii vechi și pachetul de plăcinte din mână.
Ilena făcu stânga-împrejur, trecând printre vecinele ce-și scoseseră deja puloverele la soare, aproape ciocnindu-se de tanti Maria la rondul de flori.
Nu ai apucat să-i dai, Ileano? o iscodi Maria, scoțând țigara din gură și arătând către plăcinte.
Prin denumirea scurtă, plăcinte, îi sugera Ilenei dezaprobarea pentru grijile exagerate față de soțul ei, pentru grija dulce și caldă, atât de tipică Ilenei.
Nu am apucat, mormăi ea visătoare.
Mare păcat, se risipește munca… Îl trimit pe Miron la tine, azi ești acasă?
Ilena dădu din cap încurcată.
Las că-i bine. Să vină să mănânce, lui îi plac plăcintele, iar eu una nu am răbdare cu aluatul. Să-mi aștepți băiatul!
Maria se încordă dintr-o dată, zbătând din mâini spre tractorul ce venea în curte.
Dă-te de acolo, băiatu mamii! Iara îmi faci zob petuniile cu balțurile tale! Întoarce armăsarul, hai, la drum! se certa ea cu tractoristul, dar Ileana nu o mai asculta.
Urcă încet scările, plutind în răcoarea de pe casa scării. Pașii ei mici răsunau surd pe marmura rece, oftatul îi răsuna amestecat cu scârțâitul ușii, apoi liniștea casei.
Totul. Era totul. Sfârșitul pentru familie, căldură, siguranță, încredere. Nu, lumea e un termen prea larg. Însă soțul Soțul era centrul lumii, bărbatul în care i-a fost încredințată viața, în care au crezut toți ai săi. Și acum? Cum să meargă mai departe?
Ileana Mihaela se lăsă greoi pe taburetul din hol, iar plăcintele căzură din pachet. Pisica Lupu veni să se frece de picioarele ei, torcând cu insistență, cerșind mâncare. Dar Ileana nu simțea nimic, nu vedea nimic. Era tot acolo, lângă burlan, privind la rochia albastră cu buline, la femeia aceea. Și la Victor. Și curgeau, curgeau lacrimile, atât de amare, feminine, încât aproape că îi plăcea să nu stea dreaptă, să nu poarte masca de soție fericită, ci să plângă pentru necazul ei simplu de femeie
Cât a stat așa, nu știa, dar cineva apăsă clanța, Lupu fugi speriat, moale și laș.
Ușa crăpată scârțâi, capul lui Miron, soțul Mariei, se strecură pe acolo. Nasul cărnos, obrajii brăzdați de vărsat, buzele pline, cu părul creț și lucios, gât roșu totul la Miron părea prea prea modest pentru nivelul locatarilor din blocul acela. Dar Miron era de-al casei intelectual, doar că puțin, cum spunea Victor, dus cu capul.
Artist, Ilenuțo, și încă unul mare, director de galerie! Cei talentați sunt puțin săriți… zicea Victor mereu.
Ileana își șterse lacrimile cu podul palmei, scuturându-și resemnat chipul către ochii căprui și limpezi ai musafirului. Dacă omul nu ar fi fost pictor, s-ar fi potrvit la biserică printre preoți, îi trecu ei scurt prin minte atât de potrivit.
Domnule Miron? Dumneavoastră? întrebă ea pierdută.
Și cu cine semăn, dacă nu cu mine? răspunse Miron candid. Uite, a zis Maria că ți-au rămas plăcinte? La noi e toată casa peste cap, Maria schimbă mobila… oftă Miron. Nu mă mai hrănește, merge să mănânc la cantină. M-am săturat
Trase o smucitură emoționată, părul saltă, trupul masiv umplu holul galben de soare.
Stai, să-mi scot pantofii, rosti brusc în dialect moldovenesc, pocind cuvintele. Uzi. Am intrat în baltă. Și șosetele da! se scuză, arătând spre picioare, iar Ileana se aplecă, privind cuminte. Picioare de bărbat, mărime mare. Și șosete simple, cu dungă pe elastic, luate de pe colț. Dar Dar la degetul mare, Miron avea o gaură.
Fără să-și dea seama, Ileana luă pantofii uzi să-i ducă la uscat pe balcon.
Lasă-i acolo! mârâi Miron, Ilenuța se opri stângace.
Cum să-i las, să răciți și să vă îmbolnăviți! șopti ea.
Trupul meu, treaba mea! Adu-i înapoi! glumi Miron, șmecherește, clătinând inelele de păr.
Ileana nu s-a conformat. Nu era firesc! Musafirul nu poate pleca desculț! Niciodată!
Așeză pantofii lui Miron într-o rază de soare pe balcon, alungă pisica, oftă. Miron deja gălăgioase în bucătărie, foșnea servietă.
Ilenuțo! Ileana! Suflete bun! Un ceai aș bea, nu am gustat de ani de zile ceai proaspăt, negru ca mierea de floarea-soarelui, cu lămâie! Fă și tu unul, vecină! Ce viață grea… și își înșiră picioarele peste intrare, încât nu era chip să treci fără să te împiedici.
Acum! Vin cu ceaiul, șopti ea, pornind aragazul, punând ceainicul. Dar în minte era viscol și frig.
Victor… Soțul… Cum a putut? La doi pași de casă, cu alta, fără rușine!
Ilena simți cum i se încruntă obrazul de nervi, gândindu-se cât de departe s-au întins infidelitățile lui Victor.
Nu! Nu, e o neînțelegere! S-au întâlnit întâmplător, nu contează, sunt doar colegi! o consola în cap vocea rațională a mamei sale. Când se întoarce, să nu te arăți, fii bună, îngrijește-l! Și va uita de toate celelalte!
Între timp, Miron se încruntă.
Ce faci, măi, cu ceaiul ăla? Vei turna zeamă veche la un musafir prețuit? Vreau ceai proaspăt, nu lătură! apucă ibricul de porțelan, cu flori discrete, încă cald de dimineață, îi scoase capacul și mirosi. Asta nu se face, dragă mea, e pentru porci, nu pentru om!
Cum?… Păi abia ce l-am făcut! Gustă, e bun! susținu Ileana, însă oftă, făcându-i pe plac.
Nu-i era greu să facă alt ceai. Dureros era altceva… Victor… Cum să trăiască ea cu el de acum?..
Ceainicul fluieră pe foc, apa clocoti într-o mică cană încălzită, mirosul de ceai indian cu elefant amărui și aspru umplu casa.
Asta-i altă viață! Adu-mi, Ileana, cana aia cu cobalt și fir de aur. O iubesc! Adu! porunci Miron cu ochi jucăuși.
Avem servici nou, Victor l-a adus din Constanța, sunt practice, vă plac! încercă Ileana, dar tresări când Miron lovi masa ușor cu palma.
Dar eu vreau din cele de cobalt! Din ele am băut toată viața, și tu, și mama ta îmi ofereau… Adu! Și plăcintele! Dacă Victor nu le vrea, le mănânc eu! Să fie pe platou frumos. Și, până mănânc, să-mi coși șosetele. Nu vrea Maria, schimbă mobilele, dar pe mine mă strâng! zâmbi Miron, întinzându-i un șoset.
Ileana Mihaela, femeie respectabilă, profesoară la pensie, dedicată total casei, îl privea cu oarecare dispreț, dar mâna îi luă instinctiv șosetele să le coasă, cumpărate din galanteria de la colț.
După o secundă de tăcere, Miron acționă de această dată cu pumnii pe masă, ridicându-se impunător, nerăbdător, cu părul răvășit și respirație grea.
Dar ce faceți, doamnă? Cum adică? Mă lăsați să vă comand? Dumneavoastră sunteți stăpâna casei și lăsați musafiri să vă jignească? Maria mi-a zis, dar nu am crezut! O știam pe Ileana altfel! Erați ca o regină, mergeați drept, făceați să amuțească și vrăbiile. Acum se șterg podelele cu dumneavoastră, iar dumneavoastră nu spuneți nimic! Vai!
Gesticulând larg, Miron bubuia masa atât de tare că zăngăneau ceștile, clătinând și mai tare tavă cu plăcinte.
De ce-ați venit aici? De ce-mi spuneți toate acestea? Eu nu mai pot, Victor soțul meu, acolo, la stație, cu alta, l-am văzut cu ochii mei! Am fugit să-i dau pachetul și izbucni în plâns Ileana, stropind fața de masă cu lacrimi.
Brusc, liniștea s-a așternut peste tot. Chiar și perdeaua s-a oprit din bătaia curentului, ceasul a tăcut, pe stradă nu se mai auzeau nici mașinile.
Miron oftează, rămâne lângă ușă și spune răspicat:
Tocmai de asta ți-a făcut Victor una ca asta, Ileano! Tu nu pricepi? Pentru că te-ai transformat din femeia aia puternică și elegantă într-o cloșcă grijulie, mereu cu Victor, pălăria!, Victor, pachetul!, Victor, nu căra tu cartofi, că-i aduc eu!. Toată maternitatea ta s-a mutat de la Mihăiță la Victor, și te-ai liniștit. El, între două plăcinte, a fost prins de altele, mai neîmblânzite. Cu ele se simte tânăr, pricepi?..
Ileana nu pricepea. Sau nu voia. Toată viața s-a străduit, s-a dedicat familiei, și la final degeaba? A uitat de sine…
A renunțat la școală de zece ani, doar ca să-l poată conduce pe Victor la muncă, să-l îngrijească, fără teancuri de caiete de corectat, fără nopți nedormite sau consilii tensionate doar curățenie și liniște. Au continuat lecțiile particulare, dar, când Victor s-a îmbolnăvit de pneumonie, i-a scos și pe copii, ca să nu-l streseze. Nici să cânte nu mai cânta, nici la radio, nici la pictură nu s-a mai atins, că Victor nu suporta mirosul uleiului de in cu care curăța pensulele. Pânzele sus pe dulap, pensulele în sertar, uleiul direct la gunoi.
Și ce-ai ajuns? O femeie resemnată! se adresă Ilenei însăși prin sticla bufetului.
Manichiură? Când să faci, dacă trebuie să fierbi supe și să prăjești chiftele.
Rochii noi? Pentru ce, dacă nu ieșiți nicăieri și Victor e mereu obosit?
Pantofi? Ce tot urci pe tocuri?! Ți se văd venele! îi râse Victor, iar Ileana i-a dat uitării, trimițându-i pe dulap.
Prietenelor le răspundea rar, fiul Mihăiță venea lunar, mânca, pleca; nu suna deloc.
Și atât. Sfârșitul! Sfârșitul…
De ce te-ai lăsat așa, vecină? Înviorează-te! Tu ești încă tânără! Floarea noastră de crin! Ridică-te, devino iar mândră și frumoasă, altfel Victor o să tot meargă cu altele! bătu din deget Miron pe masă, oftând. Și, Ileana, plăcintele tale sunt dumnezeiești! Of, unde-s anii mei… M-aș fi dat și eu la tine, fată dragă, m-aș fi dat!
Și plecă. Ileana rămase…
Victor veni acasă târziu, puțin afumat și marcat de oboseală. Miros de parfum străin și vin.
Conferința a ținut peste program aruncă de la ușă servieta, scrâșnind din cauza durerii de spate. Fă-mi un ceai și dă-mi cartofi prăjiți, cu țuică, cu tot cu lacrimă! Ileana, ce tot stai? Hai, te rog…
Ileana nu-i mai luă servieta, ba chiar îi spuse să se dea la o parte că are de pus geamantanul.
Tu unde mergi?! Ce-i asta? făcu Victor ochii mari la Ilena cea aranjată, cu coc, cercei în urechi, rochie bej, sandale fine. Oare asta era soția lui?
Plec în delegație. Rămâi, descurcă-te singur. Cu lacrimă, fără lacrimă. Ai înțeles, Victor?
Dar cartofii? Cămașa de mâine? întrebă dur Victor.
Ileana se poticni puțin, aproape că intra să-i calce cămașa, dar se opri brusc.
Singur. Sau poate vine ea. Eu nu mă opun, Victor. Dacă vă place atât, să fie. Adio, Victoraș! Mi-e timpul
Ieși sprintenă din casă, zăbovind o clipă pe scări, căci mânerul geamantanului îi strângea palma. Dar au răsunat pașii peste trepte, rochia ei bej, taxiul a pornit în curte, apoi liniște.
Victor se repezi la balustradă, voia să spună ceva dar durerea din spate l-a înțepenit, ochii i-au scânteiat, a simțit lacrimi fierbinți.
Ileeeana doar atât putu șopti…
Unde ești, Ilenuțo?… Acum l-ai fi masați, l-ai unge cu unguent, l-ai înveli în șal, l-ai încălzit cu trupul tău, l-ai mângâiat…
Doinița? Tu ești? suspină la telefon Victor. Da, sunt eu… Știu că nu trebuie să te sun dar… mă doare spatele, Doiniță! Nu pot ajunge la bucătărie, mă ajuți? Nu suntem străini… Ce?…
Telefonul trânti ceva despre doctorii se cheamă altcumva, apoi se auziră tonuri. Doinița nu venea. Nu masează, nu calcă, nu încălzește. Era prea mândră și independentă. Nu era Ileana. Deloc. Ce coșmar…
Ajunse cu greu în bucătărie, găsi plăcintele reci pe masă, oftează. Nu era coșmar, era catastrofă. Și totul e vina lui! Of…
Ileana Mihaela s-a întors a doua zi, cu doctorul și flori. Își cumpărase singură buchetul de trandafiri și îl așeza în vază de cristal. Mirosea a parfum, și ușor a țigară. Da, Ileana fuma, uneori, când suferea.
Stați, dom doctor, nu injectați! îl opri ea.
Soțul gemea, neputându-și ușura suferințele.
Ce e? se miră medicul.
O clipă. Victor, ce i-ai promis? Femei ca ea nu vin așa, ești prea bătrân pentru dânsa, îl iscodii Ileana.
Nu sunt bătrân! Sunt în floarea…
Pensiei, completă medicul. Deci?
Funcție. Și titlu. Dar nu va primi nimic! Nimic! M-am înșelat, Ilenuța, am greșit! Numai tu! Numai tu contezi! plânse Victor. Iartă-mă! Te rog!
Va primi. Ești bărbat și trebuie să ții vorba dată. Primește tot, funcție, titlu, să nu se simtă umilită. Iar tu, Victor, ieși din serviciu. Găsește altceva! Să știi că de săptămâna viitoare mă întorc la catedră. Fierul de călcat e pe raft, cămășile la spălat. Nu-ți place? Divorțează. Te-ai lămurit?
Victor răsuflă greu, ochii peste cap, sudoarea curgându-i pe frunte și aprobă din cap. Durerea, umilința, doctorul cu injecția, Miron pe ușă, Maria cu mobilă… Era prea mult!
M-am lămurit. Să-mi faceți injecția, că altfel mor!… șopti el.
Ileana Mihaela aprobă serios, iar doctorul reluă treaba…
Doinița era fericită. Fericită nevoie mare! Teza, făcută pe genunchi, reuși, primise titlul de doctor și o funcție bună, caldă. Toate grație bătrânului Victor.
Acum nu-l mai vedea, îl evita, nu răspundea la salut. De ce să răspundă? Soția îi dădu de înțeles că și titlul, și funcția pot fi pierdute ușor! Doinița își va găsi pe altcineva.
Victor a demisionat. Toată lumea s-a mirat, că doar avea funcție bună de pâine. El nu a zis nimic. Doar odată a mărturisit că i-a dat cuiva o promisiune. Cui, ce nimeni nu știa.
La despărțire a făcut un banchet, a adus-o pe nevastă-sa cu bijuterii, a dansat tango și a privit-o… A privit-o cum n-a privit-o niciodată pe Doinița. De ce? Ce avea Ileana Mihaela atât de special?
Avea TOT. Era aerul pe care Victor îl respira fără să știe. Abia când a rămas fără acel aer, a înțeles ce a pierdut. Nu era vorba de spate sau de căldură. Ileana era încă acea carte necitită, misterioasă, dulce şi ademenitoare ca o căpșună coaptă sub soarele verii, cu care își hrănise tânăra soție la țărmul mării odinioară. Și nu va termina niciodată de citit această carte; niciodată nu va răsfoi ultima pagină. Să-i dea Dumnezeu să fie așa!
Iar Doinița încă nu era pregătită. Sau poate nu e din povestea aceasta. Va vedea viața…
