Cardiologul Gârbovan ajunsese la un sanatoriu din Sinaia să se odihnească. Se gândise să se radă și să meargă la serată. Cine trece de 40 de ani știe – deși el depășise de mult 60-ul, dar cine să observe? Tocmai atunci, dă buzna în cameră o femeie. Ca s-o descrii, ți-ar trebui talentul lui Adrian Păunescu. După ea s-ar putea ține lecții de anatomie, arătând cu pointerul: femeia este alcătuită din….
Strigă: ce noroc pe capul nostru că tocmai dumneata, renumitul cardiolog, ați venit la acest sanatoriu! Că la tratament, chiar în această clipă, administratorul tocmai aduce un pacient grav. Cardiologul sanatoriului nu-i de găsit, iar infarctul, cum știm, nu bate la ușă la ore potrivite. Dar uite că renumitul cardiolog se află tocmai aici…
Gârbovan simte că deja intrase în al doilea tur: nu are scăpare. Cântărea bine peste 100 de kilograme, iar în mijlocul feței părea că e o pată de ruj strident, ca pecetea judecății de apoi pe-un bolovan pudrat. Genul de femeie la care nu ajută nicio explicație rațională: nici cel mai mare cardiolog n-ar putea, dacă îi asistă ca echipă administratorul și sora medicală îmbrăcată ca Fulgușorul Seducător.
Se duce Gârbovan la sala de tratamente: administratorul, privirea rătăcită, trage o targă. Pe targă, apăsat de o fișă medicală, un bărbat barbos, apatic, ca un elev de-a VII-a cu cap de pădurar. De obicei, construcția fizică dădea de gol un cercetător cu grad.
– Delirează, – spune administratorul. Numai trandafiri, trandafiri… Se crede într-o florărie.
Sora de serviciu îi măsoară tensiunea și oftează: totul merge rău. 70 cu 50, dar simte coboară în continuare. Asta nu-i tensiune, domnule doctor, astea-s circumferințele bratelor și picioarelor mele, zice și izbucnește-n râs. Pe Gârbovan îl ia frigul pe spate. Iar în foaie scrie clar pentru bietul om 180 cu 100 era încălzirea!
Cercetează Gârbovan camera, caută din privire ce-i trebuie. Deodată, audă plânset nu sunet obișnuit în sala de tratamente. Se întoarce: asistenta plânge. O întreabă: Ce ai? Ea abia articulează: Îmi pare rău de bietul bărbat.
Un val de neliniște îl străbate pe Gârbovan.
Dă adrenalină, spune, frecându-și mâinile cu spirt. Știi cum se administrează? În ce seringă se pune?
Doamne, ce milă-mi e de bărbatul acesta…! hohotește asistenta, rezemată de toc.
Gârbovan își ia singur seringa, dozează. Dă cu ochii de administrator. Administratorul n-a văzut seringă mai mare niciodată. Cu așa ceva poți să te aperi de pirați. Gârbovan vede: ochii administratorului devin două cratere. Asistenta tot plângând. Bine-ar fi să-i tragă o palmă. Dar se gândește: dacă reacționează instinctiv și sare de la etaj cu tot cu clădire?
Gârbovan decide: acasă cu toții! Găsește loc pe pieptul supt al pacientului și injectează. Administratorul cade ca pila de la pod.
Vai de administrator, cât îmi e de mila! țipă asistenta.
Voi chiar sunteți nebuni? Unde-i amoniacul?
O să moară? O să moară! Vai, să nu vadă ochii mei așa ceva…
Pe masă, o lampă de fontă, grea, David îl vindecă pe leu. 5 kilograme. I-a trecut prin minte s-o folosească pe post de argument. Dar s-a răzgândit. Strigă să se termine mascarada. Nu mai înțelegea cine și pe cine tratează.
Ordine! urlă. Disciplina și calm!
Atunci pacientul se așază în șezut pe masă, cu ochii închiși.
Vă rog frumos, domnule, nu faceți scandal, spune asistenta, îi pune mâna pe cap și-l apasă pe targă. Amoniacu-i în dulap, sigur.
Administratorul era dus, nu mai avea puls. Mâna pacientului cade iar de pe targă. S-o fi terminat? Se gândește Gârbovan.
Fă-i masaj! strigă și trage administratorul de sub targă de-o mână.
Asistenta răstoarnă pacientul pe burtă, ridică fusta, era gata să sară peste targă.
Masaj cardiac, nu la fund! strigă Gârbovan.
Asistenta-l întoarce la loc, se așază pe el. Targa scârțâie, Gârbovan aude trosnet. Administratorului îi bagă vată cu amoniac. Se uită la scenă. 150 de kile pe o targă de 60. Din pacient iese aer ca dintr-o cameră de bicicletă crăpată.
Îl ridică pe administrator de-o mână parcă era un caracatiță, fără os. Ce apuci, tot scapă. Îl trage pe canapea. Se uită: asistenta era să-l strivească pe bietul bărbat. O apucase nebunia.
O smulge de pe pacient, îi pune vată cu amoniac la nas, îi așază lângă administrator. Ședeau ca două găini. Unuia i se lăsaseră pantalonii până la genunchi, alteia i se ridicase fusta până la brâu. Echipă de salvare cu adevărat! Pe amoniac, niciun efect.
Și atunci, pacientul din nou se ridică drept ca spătarul de la scaun. Ochii închiși. Întoarce încet capul spre canapea. Administratorul o zbughește, cade înainte. Gârbovan observă în locul unde a dat cu fruntea în pardoseală au rămas raze ca de stea.
Tovarăși… șoptește pacientul, fără să deschidă ochii. Vă rog cu insistență să nu mă mai tratați…
Și povestește ce era de povestit: El e hipotonic de profesie. Se dezumflă înainte de ninsori ca un balon. În furtună, curentul îl poartă pe jos din colț în colț. Nu-i vina lui, așa s-a născut. Tensiunea lui firească 80 cu 50. Se mai duce uneori și mai jos. Atunci o ceașcă de cafea tare rezolvă problema. Dar niciodată nu se rezolvă dacă pe el se așază o femeie cu un colier din bile de biliard. Deja se gândise că roza lui o să iasă din baie și va fi tare mirată. Ea e bolnavă, dar pe el au de gând să-l îngroape.
Gârbovan simte că-i albește părul. Ia fișa medicală și citește: Roza Ionescu. Își amintește: în drum spre sanatoriu se gândea să cunoască vreo localnică, să trăiască ceva special… Poate chiar ceva serios. Simte însă că i-a trecut tot dorul.
Ce-i asta? întreabă, dând fișa asistentei.
E fișa, domnule doctor, spune ea, privind undeva în gol, cu vată-n nas.
Dar nu-i Roza Ionescu. Asta-i, cel puțin, Leon Ionescu.
Ca medic curant, trebuia să vedeți.
Tu chiar…
Dragi tovarăși, lămuresc, – intervine pacientul. Soția mea e aici internată. I-am adus iaurt… A intrat la toaletă, fișa a lăsat-o lângă mine. M-am simțit brusc rău, iar acest om, care tocmai a demonstrat că și cel mai moale poate să-nvingă cel mai tare, m-a aruncat pe targă și m-a dus. M-a trăznit pe moment, dar acum-s bine. Dacă nu mă uit în jur la fețele roșii, aș putea să cânt de bucurie. Hipotensiunea e tratată! Dacă-mi aprindeți o brichetă, zbor direct până la Lună să văd cum e. Așa bună presiune am acum. Nu știu ce mi-a injectat curajosul doctor, dar sigur vreo 10 ani nu dorm. Tocmai bine ca să-mi termin lucrarea de cercetare.
Am o propunere, zice asistenta după ce pacientul cu iaurt pleacă. Noi nici n-am fost pe aici.
Gârbovan ar vrea s-arunce cu lampa în ea, dar asistenta îl prinde repede cu privirea:
Pe administrator îl iau eu.
Din păcate, la sanatoriu, Gârbovan n-a apucat să cunoască pe nimeni…
Morala? Uneori, viața te aruncă în situații absurde chiar când ești pe cale să o iei de la capăt; dar cel mai important lucru rămâne să nu te pierzi cu firea, să nu judeci după aparențe și să-ți păstrezi umorul. Căci inima, fie ea de cardiolog sau pacient, are nevoie de asta ca să bată mai departe.
