Auzi, stai să-ți zic ceva ce mi s-a întâmplat la un sanatoriu pe lângă Soroca. Tocmai venise acolo doctorul cardiolog Petre Codrin Dorneanu, cunoscut pe-acolo, că voia și el să se odihnească, să se bărbierească și să meargă la o seară dansantă. Că, deh, după 60 de ani nu se mai uită chiar toți la buletin, nu? Deh, Petre al nostru avea chef de viață, cum ne apucă și pe noi uneori.
Ei, și cum se pregătea el, pac! Intră pe ușă o femeie de te-apucă sughițul numai când încerci să-i găsești comparații. Arăta de parcă ar fi venit special s-o studiezi la anatomo-patologie: să arăți cu laserul pe ea și să explici: Aici e… femeia autentică moldovenească! Purtătoare de coral la buze, ca o ștampilă de la primărie pe o piatră albă, și sigur avea vreo 150 de kile de hotărâre și curaj.
Vai, bine că a venit tocmai dumneata, domnule doctor, aici la noi!, strigă. Că tocmai îl aduce administratorul la proceduri pe un bolnav, și cardiologul nostru e plecat în ospeție! Cine putea să planifice un infarct la miez de noapte? S-a potrivit să fiți dumneavoastră aici, slavă Domnului! Nici nu apucase să se dezmeticească, că simțea clar Petre că nu mai scapă.
Amu, nici nu termină bine femeia, că-l cară administratorul pe-un cărucior, cu ochii seri și privire de parcă s-ar duce războiul pe hol. Pe targă, un bărbat cu barbă de la orășeni, moale și tras ca un copac doborât de furtună. Seamănă cu un profesor de biologie rămas repetent la gimnaziu.
Delirează, zice administratorul. Tot cu trandafir în gură, trăiește c-o fi într-o florărie!
Asistenta îi măsoară tensiunea și raportează, panicoasă, că s-a dus tot: are 70 cu 50 și scade văzând cu ochii. Asta nu-i tensiune, zice, ci perimetrul mâinilor mele! Am început să râdă, dar pe Codrin l-au trecut fiorii zburătorului. Pe fișa medicală scria că omul avea de obicei 180 cu 100 pentru el ăsta era startul, nu problema.
Codrin se uită prin procedură după ce-i trebuie și aude deodată niște plânsete; de unde să fie, dacă nu de la asistenta care se pusese pe bocit. Da ce-i, măi?, o întreabă. Îmi pare rău de om, răspunde ea cu lacrimi mari.
Doctorul simte că-l scutură neliniștea. Se spală pe mâini cu spirt și-i zice: Hai cu adrenalina! Măcar atât știi, nu? Dar asistenta, în loc să-l asculte, plânge și mai tare și se sprijină de ușă.
N-are ce face, Codrin ia seringă, trage el. Administratorul se uită la ac, amețit de groază, de parcă i-ai fi arătat săgeți de la muzeul de arheologie. Orice om normal ar fi fugit după primul semn.
Băga-l-a doctorul acul în pieptul cu groapă al bărbatului, hotărât să termine toată piesa. Și exact atunci administratorul cade jos de parcă-l lovește trenul. Asistenta, vai și amar! Vai de administrator, Doamne!
Doctorul răbufnește: Ce se petrece aici?! Unde-i amoniacul?
De pe masă, o lampă turnată din fontă, de vreo 5 kile: David vindecând leul de angină. A avut un moment de cumpănă să se folosească de ea, dar a lăsat-o baltă. S-a pus serios pe răcnit disciplina.
Dintr-o dată, cât ai clipi, pacientul se ridică semiconștient pe targă, cu ochii închiși. Asistenta, cum îl vede, se repede: îi pună mâna pe cap și-l lipește la loc. Amoniacu-i evident în dulap, zice.
Administratorul era tot nitam-nisam, de nu simți puls la el. Pacientul dă să pice din nou în leșin, îi zice doctorul asistentei să-i facă masaj! Dar femeia-l pune pe burtă, trage de partea de jos și dă să sară peste targă.
Masaj la inimă, nu la altceva, mămăligilor!, urlă Codrin.
Asistenta îl întoarce iar cu fața-n sus, se așază pe el – saua troznește. Administratorul primește amoniacu la nas, ea la fel, și stau acolo ca două găini bete, unul cu pantalonii la genunchi, alta cu fusta ridicată. Nici urmă să reacționeze la spirit. Nici nu știau dacă să le facă poza ori să sune la urgențe.
Și iar, pacientul se ridică pe targă ca scaunul de autobuz, cu ochii închiși. Administratorul, cât îl prinde imaginea asta, vrea să fugă, dar cade cu fruntea direct pe gresie, ca-n desene animate.
Domnilor… vă rog frumos, nu mă mai tratați!, murmură pacientul fără să deschidă ochii.
Și ne povestește omul nostru: el e ipotonic din moși-strămoși. Când ninge se dezumflă, la furtună îl mută curentul de aer printre colțuri. Nu-i vina lui, așa s-a născut. Tensiunea lui era mereu 80 cu 50, așa duce el zilele. Când cade sub atât, bea o ceașcă de espresso și viața merge înainte. Dar problema nu se rezolvă când îl strivește vreo madam cu coliere de bila de biliard. Acum credea c-a venit sfârșitul, că dacă vine Rozi din toaletă nu știe cine-i bolnavul și cine-i mortul.
Codrin simțea că-i albesc perciunii. Se uită pe fișa medicală: Roza Leontean. Parcă-i părea și nume de aventură…
Asta e?, arată Codrin.
E fișa, domnule răspunde asistenta printre vata din nas.
Asta nu e Roza Leontean, e Leon Rozovici cel puțin!
Ca medic trebuia să observați…
Tu…, bombăne doctorul.
Stați, explicați!, intervine bolnavul. Nevastă-mea e aici, i-am adus Rozei niște chefir, a intrat la baie și mi-a lăsat fișa lângă mine. Eu m-am pomenit rău și administratorul ăsta care tocmai a demonstrat legile fizicii pe dos m-a suit pe targă și m-a adus aici Acum mi-e bine, statul mi-a revenit! Dacă pe fundul meu mai pui o brichetă, probabil mă trimit direct pe orbită, atâta adrenalină am în mine! Zece ani n-o să mai dorm, mă jur! Măcar am timp să-mi scriu lucrarea științifică.
După ce bărbatul cu chefir a plecat vioi la soție, asistenta sugerează conspirativ: Propun să nu fi fost nimeni aici…
Codrin putea să jure că o lovește cu lampa, dar ea se autodenunță: Administratorul e pe mâna mea!
Așa a reușit Codrin să stea la sanatoriu fără să cunoască nicio femeie nouă, cum sperase. Ce să faci, așa-i la noi, viața…
