Când Vera a venit să-și ia băiețelul de la grădiniță, acesta i-a sărit în brațe și i-a șoptit cu pasiune la ureche:

Când Maria venea să-l ia pe fiul ei de la grădiniță, băiatul i-a sărit de gât și i-a șoptit fierbinte la ureche:
Mama, mama, hai să o luăm pe bunica lui Vlad la noi!
Ce? Care bunică? Despre ce vorbești? nu pricepea nimic Maria. Îmbracă-te mai repede, ne așteaptă tata în mașină.
Uite acolo, bunica aceea! Rareș arăta cu degetul spre o doamnă în vârstă care ieșea agale pe poarta grădiniței, ținând un băiețel de mână. Bunica lui Vlad! Ți-am zis doar!
Spui prostii. E bunica altcuiva.
Și ce dacă? băiatul a început să se smiorcăie. Roag-o să fie și bunica mea. Te rog.
Dar tu ai deja două bunici. De ce să mai vrei încă una? Și nu mai visa cu ochii deschiși, hai trage pantalonii pe tine.
Eh, mamă Rareș și-a făcut o față tristă și și-a pus pe el pantalonii groși. Ale mele bunici nu sunt bunici adevărate. Iar bunica lui Vlad e una adevărată. De-adevăratelea.
Ce ai, măi, cu bunicile noastre? a zâmbit nesigur Maria. Ba sunt cele mai adevărate! Ele ne-au adus pe lume pe mine și pe taică-tu, nu bunica lui Vlad.
Și ce dacă? Rareș se uita cu jind la mama lui. Au născut, și atât. Bunici nu sunt cu adevărat.
Cum să nu fie? Tu ești băiatul nostru, deci mamele noastre automat devin bunicile tale!
Nu vreau să fie automat! Vreau să fie bunici adevărate! băiatul nu se lăsa.
Și cum trebuie să fie bunicile adevărate?
Ca bunica lui Vlad.
Și cu ce e diferită bunica lui Vlad față de ale noastre? Eu nu te înțeleg, Rareș.
Pentru că bunica lui Vlad îi dă voie să o strige tare bunico!, a început să explice băiatul. A mea, una, mă pune să-i zic simplu Doamna Elena, iar cealaltă se supără când, la joacă în fața blocului, îi strig buni!.
Cum adică se supără?
Zice: Ce bunică? Eu încă sunt tânără. Nu mă face de râs la vecini!
Asta zice mama mea?
Da. Și mi-a zis și că te folosești de ea și mă lași pe capul ei. Dar bunica lui Vlad îi zice mereu lui Vlad că el e tot ce are mai bun pe lume. Și eu aș vrea să fiu cel mai bun pentru cineva
Nu se poate mama mea să zică așa Maria îl privi pe Rareș supărată, dar nu îl mai certa. Hai, îmbracă-te repede, dragule, că începe tata să-și facă griji. Dar Doamna Elena te ceartă și ea când îi zici buni?
Nu mă ceartă, Rareș a dat din cap trist. Doar că nu răspunde. Dar dacă îi zic Elena, mă laudă. Și, mama, de ce bunicile mele n-au învățat să gătească așa cum trebuie?
Ce tot spui? Maria se uita mirată la copil. Vai de mine, te țin nemâncat bunicile tale cât stai la ele?
Da, a răspuns repezit băiatul. Chiar da.
Cum așa? De ce minți? Te hrănesc cum nici pe mine nu mă răsfățau când eram mică. Numai bunătăți pentru tine! Am văzut cu ochii mei ce-ți pun pe masă!
Ei, așa s-a strâmbat Rareș. Salam, găluște, salate Asta e mâncare bună?
Și tu ce-ai vrea?
Clătite
Clătite? s-a mirat Maria.
Da Sau papanași. Bunica lui Vlad i-a zis azi că merg acasă și îi face papanași calzi, cu smântână și dulceață. Și i-a amintit cum vara trecută au făcut împreună dulceață Iar Vlad, tare fericit, îi zâmbea. Cu bunicile mele nu facem niciodată dulceață
Vai, Rareș! Maria și-a privit copilul cu duioșie. Vrei să bem diseară ceai cu dulceață? Mergem la magazin și luăm.
Ei, la magazin nu-i bună
De unde știi?
Păi am rugat bunicile Au mai cumpărat
Dar de papanași ai cerut?
Da Băiețelul și-a tras geaca, rămânând cu ochii în pământ. Zic că e prea multă bătaie de cap. Îmi propun să mergem la cofetărie, acolo sunt clătite. Dar-s reci și cu dulceață scârțâitoare. Bunica lui Vlad zice că papanașii aburinzi, din tigaie, sunt cei mai buni din lume
Eh, da a oftat visătoare Maria, luându-și copilul de mână, și l-a dus spre poarta grădiniței. Sunt cei mai buni. Îmi amintesc și eu cum mă răsfăța bunica mea cu papanași fierbinți
Până să ajungă la mașina unde îi aștepta tatăl lui Rareș, Maria a sunat-o pe prietena ei.
Cristina, ești acasă? a întrebat cu o voce stinsă.
Sunt, a răspuns prietena.
Pot să te rog ceva? Numai să nu râzi
Ce s-a întâmplat?
Ziceai că faci niște papanași de nu se mai satură băiatul tău. Dă-mi, te rog, rețeta
Prietenă-sa a izbucnit în râs, iar Maria a sărit: Ți-am zis să nu râzi! Chiar am nevoie!
Vin-o la mine, te învăț eu să-i faci.
Când să vin?
Chiar acum.
Nu pot, acum iau copilul de la grădi, mă așteaptă soțul la volan.
Atunci veniți toți. Să se împrietenească băieții. Hai că vă aștept! și a închis telefonul.
A doua zi, Maria și-a luat concediu special, a mers la mama ei și împreună au făcut papanași pentru prima dată. Mama s-a supărat o vreme, s-a prins de nas, a bodogănit ceva despre viața femeii moderne, da Maria i-a zis hotărât:
Mamă, dacă noi te încurcăm, nu îl mai aduc pe Rareș la tine niciodată. Știi tu care e deosebirea dintre o bunică adevărată și una neadevărată? Și de ce nu faci niciodată dulceață pe timp de vară, deși ai nepot?
Mama a vrut să îi răspundă cu năduf, dar, văzând hotărârea din ochii Mariei, a tăcut. Să fie, cine știe, o lecție de viață.