Când Vera a venit să-și ia băiețelul de la grădiniță, acesta a alergat spre ea, s-a agățat de gâtul ei și i-a șoptit cu pasiune la ureche:

Când Ilinca a venit să-l ia pe fiul ei de la grădiniță, băiatul a alergat la ea de parcă n-o văzuse de-un veac și i-a șoptit cu gravitate la ureche:
Mamă, mamă, hai să o luăm pe bunica lui Dănuț la noi!
Cum adică? Ce bunică? Despre ce vorbești? Ilinca uitase să-și spele cafeaua de dimineață de pe dinți, atât de bulversată era. Haide, îmbracă-te, că tata ne așteaptă în mașină.
Pe bunica aia! Rareș arăta plină de speranță spre o doamnă în vârstă care-l ținea de mână pe un puști, ieșind tacticos pe poarta grădiniței. A lui Dănuț, ți-am zis!
Vai, nu mai spune prostii. E bunica altcuiva, nu-i a ta.
Și ce dacă? a început Rareș să se moaie. Roag-o, mamă, să fie și bunica mea. Te rog, te rooog.
Păi tu ai bunicile tale, nu una, două! Ce-am face cu încă una? Și gata cu năzdrăvăniile, hai pune-ți pantalonii repede.
Eh, mamă… Rareș își făcu o față de copil părăsit, trăgând încet peste el pantalonii groși. Ale mele nu-s bunici adevărate. Bunica lui Dănuț e adevărată.
Ilinca începu să zâmbească indecis.
Cum adică nu-s adevărate? Ba da, sunt cele mai adevărate! Doar pe noi ne-au făcut, nu bunica asta. Ea nu-i decât bunica lui Dănuț.
Și ce-i cu asta? Rareș se uita la ea de parcă ea chiar nu pricepea nimic Poate au născut, dar bunici tot n-au ajuns.
Poftim?! Cum să nu fie? Tu ești fiul nostru, automat ele devin bunicile tale!
Eu nu vreau bunici automate. Vreau bunici din alea de-adevăratelea.
Și ce înseamnă din alea de-adevăratelea?
Ca bunica lui Dănuț.
Dar cu ce-i mai brează bunica lui Dănuț ca ale tale?
Pentru că pe ea o lasă lumea să-i spună bunica tare, să audă toată strada zice băiatul. La mine una vrea să-i zic doar Maria, iar cealaltă mă ceartă când strig bunica după ea în fața blocului!
Să te certe? Cum așa?
Așa! Îmi zice: Ce bunică, domle, eu încă-s tânără, nu mă face de râs pe scară!.
Nu-mi spune că mama asta face!
Ba da. Și mai zice că tu mi-o arunci pe cap. În schimb, bunica lui Dănuț zice că Dănuț e cel mai bun lucru din viața ei. Și eu aș vrea să fiu cel mai bun în viața cuiva.
Nu pot să cred că mama ar spune așa ceva… Ilinca se uită la Rareș, acum ceva mai blândă. Hai, îmbracă-te mai repede, iubire, îl așteptăm pe tata. Dar Maria, bunica asta a ta, e și ea supărată că-i spui bunică?
N-o deranjează, dar nici nu răspunde. Dacă-i zic Maria, mă laudă. Și, mamă, de ce n-au învățat bunicile mele să gătească de-adevăratelea?
Ce? Ilinca făcu ochii mari. Cum adică? Te țin nemâncat când stai la ele?
Normal, răspunse Rareș fără să clipească.
Ai înnebunit? Te copleșesc cu tot felul de bunătăți, nici noi n-aveam așa ceva când eram mici!
Ei, da… Cârnați, chiftele, salate… Asta-i mâncare bună?
Și ce-ai vrea tu?
Clătite.
Clătite? se miră mama.
Da. Sau pancakes! Bunica lui Dănuț îi spunea azi lui Dănuț că îl așteaptă acasă cu clătite fierbinți, cu smântână și dulceață de caise. Ții minte când am fiert noi dulceața vara trecută?, tot așa-i spunea… Noi nu fierbem niciodată dulceață vara.
Of, Rareș, mamă… Ilinca privi cu milă la băiețel Dar dacă vrei, deseară bem ceai cu dulceață. Oprim la magazin și luăm.
Lasă, că din magazin nu-i bună
De unde știi?
Le-am rugat pe bunicile mele să cumpere, au cumpărat, dar tot n-a mers
Dar clătite le-ai cerut să-ți facă?
Am cerut… Rareș își puse gluga, oftând. Zic că le ia prea mult timp. Și mă duc cu ele la cofetărie. Dar alea-s reci și cu gem de ăla zaharisit. Bunica lui Dănuț zice că nimic nu-i mai bun ca o clătită caldă, din tigaie.
Mda visă Ilinca cu voce tare, îi apucă mâna și ieșiră din grădiniță. Chiar cele mai bune și eu tot cu bunica mea mâncam așa ceva
Cât mergeau spre parcare, unde tatăl lui Rareș îi aștepta, Ilinca formă numărul prietenei ei.
Svetlana, ești acasă? întrebă ea, cu voce de om prins în fapt.
Da, răspunse prietena.
Pot să-ți cer un serviciu? Dar să nu râzi!
Zii!
Te-ai lăudat că faci cele mai gustoase clătite și că băiatul tău să le mănânce pe toate.
Și?
Dă-mi, te rog, o rețetă…
Femeia începu să râdă, iar Ilinca exclamă:
Ți-am cerut să nu râzi! Chiar am nevoie de rețeta aia!
Mai bine vii la mine, te-nvăț la fața locului.
Când să vin?
Acum!
Nu pot, îl am pe Rareș cu mine, bărbatul mă așteaptă la volan
Veniți toți, facem cunoștință cu copiii. Vă aștept! și închise.
A doua zi, Ilinca și-a luat concediu special. S-a dus la mama ei acasă și a învățat-o pas cu pas cum se fac clătitele. Mama se bosumflase, dădea ochii peste cap și spunea ceva despre viața modernă a femeii la pensie, dar Ilinca i-a zis răspicat:
Mamă, dacă te deranjăm, să știi că nu-l mai aduc niciodată pe Rareș la tine! Știi măcar ce face diferența dintre o bunică adevărată și una automată? Și de ce n-ai fiert niciodată dulceață cu nepotul tău? Acum ai, să nu uiți!
Mama voia să răspundă cu o replică tăioasă, dar când a văzut privirea hotărâtă a Ilincăi, a tăcut. Mai bine așa, preventiv.