Când vecinul meu a bătut la ușă la zece seara, ținea în mână o cheie străină.

Când vecinul meu a bătut la ușă la zece seara, ținea în mână o cheie care nu era a lui.
Stăteam singur în bucătărie și spălam vasele. Fusese o zi lungă și tot ce îmi doream era liniște. Când am deschis, el se afla în prag și mă privea ciudat.
Nu e asta cheia ta? m-a întrebat.
M-am uitat la bucata de metal pe care o ținea. Era identică cu cheia mea.
Nu am răspuns. A mea e aici.
I-am arătat-o.
S-a încruntat.
Atunci de ce poate descuia ușa ta?
La început am crezut că glumește, dar fața îi rămânea serioasă.
Cum adică poate descuia?
Acum vreo jumătate de oră îmi zice am văzut o femeie intrând. Am crezut că ești tu, dar te-am văzut apoi pe balcon.
Inima a început să-mi bată cu putere.
Locuiesc singur de doi ani. După divorț am hotărât că nu mai suport obiceiurile altcuiva, zgomotele altora, cheile străine.
Cum arăta? am întrebat.
Păr negru cam la patruzeci de ani avea o poșetă.
O răceală mi-a trecut pe șira spinării. Nimeni, în afară de mine, nu avea cheie de la apartament.
Cu excepția unui singur om.
Fostul meu soț.
Dar el s-a mutat acum doi ani și mi-a spus că a lăsat cheia la mine. Așa zicea.
Ești sigur că a intrat aici? am întrebat din nou.
Am văzut-o clar a spus vecinul. A apăsat pe clanță și a intrat.
M-am întors spre ușa din spatele meu. În casă era liniște.
Prea multă liniște.
Așteaptă aici, i-am spus.
A clătinat din cap.
Nici vorbă să te las singur.
Am intrat încet. Sufrageria era la fel. Lumina aprinsă, așa cum o lăsasem.
Dar pe masă era ceva care nu fusese acolo înainte.
Un pahar.
Paharul meu.
Cu apă în el.
M-am oprit.
Eu nu am băut apă, am șoptit.
Vecinul s-a apropiat și a atins paharul.
E cald.
În acel moment din hol s-a auzit un zgomot slab. Parcă cineva mișcase ceva.
Ne-am încremenit.
E cineva acolo? a strigat vecinul.
Nicio reacție.
El a pornit înainte. M-am ținut după el. Ușa dormitorului era întredeschisă.
Simțeam cum îmi bubuie inima în piept.
A deschis larg ușa.
Camera era goală.
Dar dulapul era deschis.
Hainele împrăștiate.
Pe pat, un plic mic.
M-am apropiat și l-am luat. Pe el era scris un singur nume.
Al meu.
L-am deschis cu mâinile tremurânde.
Înăuntru era un bilețel.
Doar o frază.
Când vei fi gata să vorbim, știi unde mă găsești.
Scrisul îl cunoșteam.
Fostul meu soț.
Vecinul s-a uitat la mine.
El mai are cheie?
Am dat din cap încet.
Nu ar fi trebuit să mai aibă.
M-am așezat pe pat încercând să îmi ordonez gândurile. Ultima oară când l-am văzut a fost la tribunal. Era calm, prea calm.
Atunci chiar mi-a zis:
O să mai vorbim noi într-o zi.
Am luat-o ca pe o prostie.
Dar acum cineva a intrat în casa mea.
A stat la masa mea.
A băut din paharul meu.
Și mi-a scotocit dulapul.
Vecinul stătea lângă ușă privind biletul.
Asta nu-i deloc normal.
Știu, am spus.
Deodată mi-am amintit de ceva. Am mers la dulăpiorul de la intrare și l-am deschis.
Acolo țin cheia de rezervă.
Și lipsea!
Abia atunci am priceput ceva care m-a făcut să îngheț.
El nu făcuse un duplicat.
Niciodată nu returnase cheia.
Iar eu îl crezusem.
Vecinul a șoptit:
Poate că e timpul să schimbi yala.
M-am uitat din nou la bilet.
Apoi l-am rupt în două.
Nu am zis. Cred că e timpul să schimb altceva.