De fiecare dată când Ilie venea pe la Viorica, ea parcă se făcea mai naivă pe loc. Asta de fericire. Se agita, începea să se aranjeze, ascundea sub pernă lucrurile împrăștiate pe care le probase înainte de a-l aștepta, și își desfăcea cu migală bigudiurile din păr. Apoi fugea la baie, își pieptăna părul, își dădea cu ruj roșu. Și-apoi, în tot fastul acela, irezistibilă, apărea înaintea lui.
Și cum să nu fie fericită? Judecați și voi.
Viorica mamă singură, care niciodată n-a fost cu adevărat nevastă. S-a logodit ea vreo lună-două cu Alinuță al ei, după care acesta a plecat din Chișinău, pe tărâmurile natale, al căror nume Viorica nu l-a aflat niciodată precis. Ba că era băiatul din Orhei, ba că din Tiraspol. Aici, el lucra la piață. Și cu ce se ocupa nici de asta n-avea habar Viorica.
Ei, s-a făcut nevăzut, luceafărul Vioricăi, lăsând-o discret însărcinată. Nici măcar nu știa pe atunci sigur, căci nu trecuseră decât două săptămâni, poate chiar mai puțin. Dar când nu s-a mai întors Alin și a trecut o lună, două, Viorica a început să priceapă cum să zici mai drept că a rămas singură.
Și la vremea cuvenită, a adus pe lume un băiețel. Și ce băiețel, frumușel! Doar se știa, de la cine. Viorica o frumusețe de poveste, iar Alin părea însuși Făt-Frumos din basme.
Trebuie să recunoști că avea noroc cu pruncul! Băiat liniștit ca un șarpe de pădure: dormea mereu, iar când se trezea
lua pofticios sânul mamei. Noroc că Viorica avea lapte ca o văcuță de Moldova, bună de tot, de-ar fi vrut Dumnezeu, ar fi hrănit și încă un bebeluș.
Sănătos a fost mereu băiatu pe nume Dănuț. Aproape deloc nu s-a îmbolnăvit de trăsnăile vârstei. Pe Dănuț l-a numit așa în cinstea actorului Dan Puican: când era însărcinată, nimerise la televizor o reluare cu Moromeții. Iar pe Moromete chiar îl juca actorul ăsta Dan, ce semăna puțin cu Alin al ei. Altă variantă nici nu am, gândise Viorica. Și așa a scris la Primărie: Dănuț Alin Olaru. Viorica repeta numele de multe ori, ascultându-l: era ca o melodie veche, dintr-o poveste uitată.
Dănuț era ca o rază de soare. Când mama trebuia să gătească sau să facă ordine în garsonieră, întindea o pătură pe podea, o împrejmuia cu scaune, improvizând parcă un țarc, și-l așeza pe Dănuț acolo. Îi lăsa gentuța ei veche, niște bigudiuri, cârpe colorate, și băiatul se juca tăcut, fără mofturi sau lacrimi. Odată, Viorica s-a uitat din bucătărie și l-a văzut cu capul blocat printre scaune (probabil încercase să evadeze); oricum, Dănuț nu plângea, ci se chinuia încet să le depărteze cu mâinile lui grăsuțe.
Când Dănuț a mai crescut, nu s-au ivit probleme. Mama îl lăsa liniștită afară la joacă, dar îl punea să vină la geam (locuiau la parter), să strige la fiecare 10 minute: Mamăăă! Sunt aici!
Cum nu avea ceas, la fiecare trei minute îl auzea strigând până nu ieșea, nu pleca din fața ferestrei. Dacă Viorica îi spunea: Hai, mergi, te joacă!, băiețelul răspundea: N-ai zâmbit la mine Viorica zâmbea, de-adevăratelea, nu de formă, și-atunci Dănuț sărea fericit la copii în curte.
Odată, însă, când a strigat Mamăă, eu sunt aici!, Viorica s-a uitat pe geam și l-a văzut cu un pisoi strâns la piept:
Mamă, mi l-a dat o mătușă, zicea că-l cheamă Mititelu. Și a mai zis că te bucuri și să avem grijă amândoi de el.
Dănuț era atât de sincer, că Viorica nu a putut să spună decât să-i zâmbească. Apoi a zis:
Mititelu, probabil îi e foame. Veniți acasă, vă dau lapte la amândoi.
Și copilul cu pisoiu au fugit în scară. Dănuț, plin de fericire. Pisoiul încă nu știa prea bine ce e fericirea.
Așa trăiau ei trei, până să apară Ilie în viața Vioricăi.
Ilie era de-o seamă cu Viorica. Necăsătorit niciodată. Bărbat cumsecade, chibzuit, nici prea tânăr, nici bătrân. Muncea la fabrica de mobilă și avea un salariu bunicel. Și a început să vină la Viorica sâmbăta, să stea peste noapte. Vorbea puțin, mânca zdravăn, cu băutura era chibzuit. De fiecare dată, Viorica pregătea un sticluț de țuică albă, o punea la rece în congelator și-i servea lui Ilie într-un păhărel cu picior scurt, din cristal, cum îi plăceau.
Și de data asta, tot așa a fost. S-a prezentat Ilie. A dat mâna cu Dănuț încă din hol. S-a așezat pe canapea, în timp ce Viorica își făcea ritualul de pregătire. Au privit toți patru (cu pisoiul Mititelu în brațele lui Dănuț) seriale la televizor, apoi s-au pus la masă.
După masă, așa cum le era obiceiul, s-au întins la odihnă, plănuind să iasă seara la plimbare în parcul central.
Când Viorica a închis uşa la camera lui Dănuț și s-a ghemuit lângă Ilie, cu capul pe brațul lui, el, pentru prima oară, a început să vorbească despre căsătorie:
Mă gândesc să stăm, deocamdată, la tine. După, poate ne mutăm undeva mai spațios. Sau să dau eu apartamentul în chirie, să mai fie un bănuț Dar știi, Viorica, ceva Pisicile nu-mi plac. Pe Mititelu va trebui să-l dăm
Mititelu, îl corectă Viorica, simțind cum se-ncordează toată.
Da, Mititelu Apoi tăcu puțin, cu o voce de om hotărât, continuă: Pe Dănuț îl trimitem la mama la țară. De ce nu? E aer curat, e și școală. Noi oricum suntem tineri, facem o droaie de copii ai noștri.
Capul Vioricăi, rămas pe umărul lui Ilie, părea brusc de piatră n-a mai mișcat nimic. Așa au rămas câteva minute, în liniște. După care Viorica s-a ridicat rușinată, ca și cum el n-o văzuse dezbrăcată niciodată, și-a tras halatul, s-a dus la hainele lui, i-a întins pantalonii cu grijă:
Na, ia-ți pantalonii nespălați… Ia-i și pleacă
Dar unde să plec?…
La mama ta, la țară. La aerul proaspăt Nouă, celorlalți trei, ne-ajunge și aerul din parcul nostru…
