Când Valeriu venea la Zinica, ea parcă se topea de fericire până la naivitate. Totul părea o improvizație grăbită: se învârtea prin casă, își netezea hainele trântite peste tot, le îndesa sub pernă, scotea bigudiurile din păr și dădea fuga în baie. Acolo, cu ochii visători în oglindă, își pieptăna părul, își contura buzele cu ruj roșu-cireș, și când tot farmecul era strâns pe fața ei, ieșea demnă să-l întâmpine.
Cum să n-o apuce fericirea până la amețeală? Gândiți-vă puțin. Zinica, mamă singură, cu inelul pe deget doar în vis. Cu Aurel, doar o nuntire de-o vară, iar apoi el dispăruse pe tărâmuri cât o legendă poate undeva în Moldova de peste Prut, poate scăpătase-n Basarabia. Aici, prin Chișinău, vindea ceva pe la piață, dar nimic cert. Cu ce se ocupa, nici Zinica nu știa exact.
Aurel s-a stins ca o nălucă și a lăsat-o cu o umbră de sarcină – abia două săptămâni la numărătoare, de nu simțea nimic, nici trup, nici minte. Când Aurel n-a mai venit să doarmă la ea nici după o lună, Zinica a priceput: a rămas, cum s-ar spune, împreună cu cineva, dar tot singură.
La vremea cuvenită, a adus pe lume un băiat frumos ca lumina soarelui cu cine să semene, dacă nu cu părinții? Zinica chip de fată de poveste, iar Aurel parcă prins din icoană veche. Copilul era liniștit ca un somn de vară: dormea mult, iar când se trezea, cu o seriozitate mută, sugea lapte până se sătura. Din fericire, Zinica avea lapte de-ar fi crescut și alt prunc lângă el.
Nici nu s-a îmbolnăvit sărmanul Vlad, cum l-a botezat, după actorul Vlad Ivanov, pe care-l văzuse într-un film vechi Război și pace și personajul nobil semăna leit cu Aurel al ei. Nici nu mai căuta alternativă de nume; a trecut frumos la starea civilă: Vlad Aureliovici Niculiță. Zinica repeta numele ca pe un descântec și i se părea muzică.
Vlad era copil-senin. Când mama trebuia să facă mămăligă, să spele sau să măture, îi întindea pe covor o plapumă, ridica o cetate din scaune de jur-împrejur, și-l plasa acolo în mijloc, cu o geantă veche, vreo câteva bigudiuri și cârpe colorate. Vlad se juca în liniște deplină; nici urmă de plâns. Odată, Zinica, din bucătărie, a dat cu ochii de băiat, prins cu capul printre două scaune, luptând să le împingă cu mânuțele lui grăsune nici atunci n-a zis nici pâs.
Pe măsură ce Vlad a crescut, grijile au fugit. Mama îl lăsa liniștită afară, cu o singură condiție: la fiecare zece minute să strige pe la geamul apartamentului de la parter: Mamă, eu sunt aici! Băiatul, neavând ceas, venea la trei minute și tot striga, până Zinica spunea: Bine, măi băiete! Dar Vlad nu pleca Nu mi-ai zâmbit! Atunci mama îi dădea cel mai curat zâmbet, iar el iar fugea în mijlocul copiilor.
Și, într-o zi, a venit de afară cu glasul lui subțire și năzdrăvan și cu un ghem de blană în brațe:
Mamă, mi l-a dat o mătușă. L-a chemat Spiridon. A zis că o să te bucuri tare și că să-l păstrăm cu grijă!
Era atâta sinceritate în Vlad, că Zinica n-a găsit altceva de făcut decât să-i zâmbească larg. Apoi a spus:
Mai mult ca sigur, Spiridon al nostru vrea lapte. Mergeți repede amândoi la bucătărie, îi torn eu.
Și au intrat amândoi în scară, Vlad radiind, Spiridon mieunând nesigur. Așa au ajuns să fie trei în casă, până când s-a ivit Valeriu în povestea lor ciudată.
Valeriu, nici tânăr, nici bătrân, de-o vârstă cu Zinica, om temeinic, cu serviciu la fabrica de mobilă, muncitor și cu salariu bun. Sâmbăta venea la Zinica, rămânea peste noapte. Nu era mare povestitor, dar mânca cu poftă, iar de băut potrivit. Zinica îi pregătea o sticlă de țuică rece, pusă la gheață, și-i aducea din dulap un pahar vechi, cu picior. Lui Valeriu îi plăcea mult paharul ăsta.
Totul a fost la fel ca-ntotdeauna: Valeriu intră, dă, la ușă, mâna cu Vlad, se lasă pe canapeaua cu vechi imprimeuri, Zinica își termină ritualul, se adună cu toții în fața televizorului nu, nu toți trei, ci patru, că Spiridon era in brațele lui Vlad , și-apoi la masă.
După masă, ca-n basmele pe jumătate adormite, s-au pus să tragă un pui de somn, cu gând să iasă seara la o plimbare prin parcul Valea Morilor. Când Zinica a închis ușa la camera lui Vlad și s-a așezat lângă Valeriu, cu capul pe brațul lui, el, cu o voce adâncă, a deschis discuția pe care nimeni nu vrea s-o audă:
Cred că ar fi bine, deocamdată, să locuim aici. Pe urmă ne mutăm undeva mai larg. Sau poate să dau eu în chirie apartamentul meu? Să avem ceva lei în plus Numai că, să știi, Zinica nu prea-mi plac pisicile. O să trebuiască să dăm Spiridon al vostru cuiva
Spiridon, nu Elizeu, l-a corectat Zinica, și s-a încordat, de parcă i s-ar fi stins brusc orice vis.
Da, Spiridon al vostru și a rămas pe gânduri. După o pauză gravă, a adăugat, ca și cum totul era deja hotărât:
Și pe Vlad îl trimitem la mama mea, la țară. E aer curat, e și școală. Noi suntem încă tineri facem noi destui copii ai noștri.
Capul Zinicăi a rămas nemișcat, ca o piatră răcoroasă pe umărul lui. În liniștea densă de după-amiază, au stat așa, fără să rostească vreun cuvânt. La un moment dat, Zinica s-a ridicat încet, cu rușine de parcă niciodată nu o văzuse dezbrăcată, și-a pus halatul și dintr-o mișcare a luat pantalonii lui Valeriu de pe fotoliu, i-a întins în față și a spus:
Poftim Ia-ți pantalonii nespălați Îmbracă-i și du-te!
Unde?
La mama ta, la țară. Să respiri aerul acela curat Nouă, la noi trei, ne-ajunge ce aer proaspăt găsim în parcul nostruValeriu a rămas uimit, cu pantalonii fluturând neputincios în mâinile lui groase. Se holba la Zinica de parcă vedea pentru prima oară o femeie pe care nu putea să o înțeleagă. Se ridică, trase aer pe nas, își ascunse privirea și porni să se încheie, jenat de liniștea din casă, de presimțirea rușinii.
Din camera cealaltă se auziră pașii mici ai lui Vlad, apoi forfota poznașă a lui Spiridon. Băiatul apăru în prag, cu pisoiul în brațe.
Mamă, luăm și pe Spiridon la plimbare?
Zinica îngenunche lângă Vlad, îi mângâie obrajii calzi, și zâmbi. Pentru o clipă, îi trecu prin minte cât de simplu poate fi uneori să alegi. Îi privi fără grabă pe amândoi și spuse, limpede, cu vocea clară ca apa proaspătă:
Azi, numai noi trei mergem în parc. Și Spiridon, bineînțeles. Avem o viață largă cât ni-i inima.
Valeriu își așeză încet pantofii, trăgând ușa după sine, și acolo, între două respirații, Zinica simți cum casa se umple iar de lumină. Din bucătărie, tresări aburul mămăligii, Vlad izbucni în râs, încercând să-l lege pe Spiridon cu o ață de la papuci, iar din fereastră, aerul serii se strecura ca un cântec liniștit.
În lumea ei mică, dar întreagă, Zinica știa: nimeni nu o să-i mai ceară vreodată să-și trimită dragostea departe. Iar fericirea, uneori, e doar să-ți ții copilul și pisica lângă tine, la masă, cu lumina aprinsă și zâmbetul curat.
