Când venea Vasile la Zina, parcă o cuprindea o prostie pe față. Din fericire de la prea multă fericire! Se agita prin casă, începea să se aranjeze în oglindă, să strângă pe sub perne hainele aruncate care, cu doar câteva minute înainte, le probase tocmai pentru el, și să-și descurce bigudiurile din păr. Fugărea apoi în baie, unde se pieptăna și-și colora buzele. Abia după acest spectacol de cochetărie apărea în sufragerie stând în prag, frumoasă de numa!
Și de ce n-ar fi fost ea fericită? Gândiți-vă bine. Zina era o mamă singură, care nici nu apucase vreodată să fie pe bune măritată. Se logodise cu băiatul ei, Sergiu, vreo lună-două, după care acesta plecase din oraș pe meleagurile natale, pe care Zina nici până azi nu știe exact cum le chema. Ori era din Moldova, ori din Ucraina, nici ea nu s-a lămurit. Pe la Piața Centrală se ținea cu munca, zicea, dar nici asta nu aflase prea bine.
Așa-i, a plecat, așa, lumina ochilor ei și a lăsat-o cu o sarcină de-abia începută. Mică, de vreo două săptămâni, nici Zina nu știa pe atunci că-i însărcinată. După ce Sergiu n-a mai venit vreo lună la ea acasă, și nici vești n-a mai fost, Zina a simțit greu de spus altfel că a rămas singură, cu un suflet crescut în ea.
La vremea cuvenită a născut un băiat ca tras ca prin inel. Dar de cine altcineva să fi fost atât de frumos? Că Zina floare rară, și Sergiu la fel, un fecior cum rar vezi prin satele noastre.
Cu copilașul norocul i-a surâs. Vlad era liniștit ca un îngeraș: dormea mai tot timpul, iar când se trezea, sorbea lăptișorul mamei cu o încetineală de te topeai. Din fericire, Zinaida avea lapte, Doamne-ajută, ar fi hrănit ușor doi prunci, nu doar unul.
Vlad nici nu se prea-mbolnăvea de-ale pruncilor. I-a pus numele Vlad, după marele actor Vlad Ivanov, fiindcă, pe când era însărcinată, văzuse la televizor Moromeții, și chipul personajului i s-a părut puțin a lui Sergiu. A scris la rubrica de naștere: Vlad Sergiu Boian. Suna atât de frumos, că Zina mergea prin casă repetând muzică pentru sufletul ei.
Copilul Vlad era o lumină. Când mama trebuia să mai gătească sau să facă curat, îi întindea pe covor o plapumă, înconjura locul cu scăunele și-l punea pe Vlad acolo, în cușca lui imaginară. Îi dădea o poșetă veche, niște bigudiuri și câteva rămășițe de material. Se juca acolo cuminte, fără să se plângă, fără să vorbească. Chiar și când odată Zina a intrat și l-a găsit cu capul între picioarele unui scaun probabil încerca să iasă micul nu plângea, ci încerca să se elibereze cu mânuțele lui, hotărât.
Pe măsură ce a crescut, Vlad nu i-a dat de furcă. Mama îl trimitea liniștită să se joace afară, doar îi spunea: Din zece în zece minute să bați la geam să-mi strigi: Mamă, sunt aici!. Nu avea ceas, așa că Vlad apărea la fereastră ba la trei minute, ba la cinci, și nu pleca până nu-i răspundea Zina: Bine, puiule!. Însă el tot nu pleca… De ce stai? întreba Zina. N-ai zâmbit la mine… răspundea el grav. Zina îi zâmbea din inimă și băiatul alerga iar la copii să se joace.
Într-o zi, Vlad și-a strigat mamă-sunt-aici!, și când Zina s-a uitat pe geam a văzut că băiatul ținea strâns la piept un pisoi:
Mama, l-am primit de la o vecină. Mi-a zis că-l cheamă Ionică. Și mi-a zis că o să te bucuri, și că să-l păstrăm, să avem grijă de el.
Vlad era atât de sincer, că Zina n-a putut decât să îi zâmbească cu toată inima. Apoi a zis:
Ionică, sigur îți e foame. Intrați amândoi, vă punem niște lapte.
Și Vlad, cu pisoiul după el, a fugit pe scări, zâmbind larg. Vlad era fericit, Ionică încă nu știa cum e asta.
Așa trăiau ei, trei la suflet: Zina, Vlad și Ionică până când Zina l-a cunoscut pe Vasile.
Avea același vârstă cu ea. Niciodată căsătorit. Un om serios, blând, deși nu bătrân, lucra la fabrica de mobilă și avea leafă bună. Începuse să vină sâmbăta la Zina, rămânea peste noapte. Nu vorbea mult, dar mânca bine, bea moderat. Pentru sosirea lui, Zina pregătea mereu din vreme o sticlă de vin rece și-i aducea la masă păhărelul lui preferat din acelea mici, tăiate, de țuică. Lui Vasile îi plăceau, avea aerul acela de bărbat gospodar.
În acea zi tot așa a fost. A venit Vasile. A strâns mâna lui Vlad în hol. S-a așezat pe canapea cât timp Zina se aranja pentru întâlnire. Mai apoi, toți trei, nu, de fapt patru fiindcă și Ionică era în poala lui Vlad s-au uitat la televizor și au mers apoi să mănânce.
După prânz, cum era obiceiul, s-au întins la odihnă, cu gândul să iasă seara la plimbare în parc.
Când Zina a închis ușa la camera copilului și s-a tolănit lângă Vasile, punând capul pe brațul lui, pentru prima dată a pomenit el de însurătoare:
Mă gândesc să stăm deocamdată la tine. Apoi să ne mutăm la ceva mai mare. Ori dau eu apartamentul cu chirie, să mai intre ceva bani… Dar, să știi, Zinaida, ceva… Pe pisici nu le pot sufla. Va trebui să-l dai pe Ionică…
Ionică, îl corectă Zina și tresări cu totul.
Da, Ionică…
A mai tăcut Vasile, apoi a spus, ca și când totul era ca și decis:
Și pe Vlad o să-l trimitem la mama la țară. Ce, acolo e aer curat. Și e și școală. Noi suntem tineri, o să facem copiii noștri de la început.
Capul Zinei pe umărul lui parcă s-a împietrit. Au stat așa o vreme, în tăcere. Apoi Zina s-a ridicat, jenată de parcă niciodată nu s-ar fi cunoscut goi, s-a înfășurat în halat, s-a dus la fotoliu unde erau lucrurile lui. I-a întins pantalonii și i-a spus:
Ia-ți pantalonii, necalcați… Îmbracă-te și du-te
Unde?
La mama ta la țară, la aer curat… Nouă, la trei, aer curat ne-ajunge din parcul nostruVasile a tăcut, nu s-a supărat, n-a trântit ușa. A privit-o o clipă ciudat, ca și cum abia acum vedea adevărata Zina, apoi și-a tras încet pantalonii peste genunchi și a ieșit tiptil, fără să mai privească în urmă.
Rămasă singură, a simțit o pace cum nu mai trăise de mult. S-a ridicat, a deschis fereastra larg și a tras adânc aer în piept. Undeva, pe hol, Vlad șoptea povești pisicii, iar Ionică torcea, alintat și liniștit.
Zina a trecut cu mâna peste față, de parcă s-ar fi trezit dintr-un vis vechi, și a zâmbit. Nici n-a trebuit să caute prea mult: fericirea ei era chiar acolo, în sunetul pașilor mici, într-o blană moale și un suflet de copil îndrăgostit de lumea lui. S-a gândit pentru o clipă că, uneori, binele vine cu glas blajin, dar adevăratul curaj stă în puterea de a rămâne fideli inimii proprii.
A ieșit pe hol, și Vlad, văzând-o, a exclamat:
Mamă, nu te supăra, Ionică a dat jos o vază, dar nu s-a spart!
Nicio grijă, puiule, îi răspunse și, zâmbind, i-a lipit un sărut cald pe frunte.
În acea casă mică, cu lumină în ferestre și glasuri de copil, Zina și-a dat seama că nu trebuia nimic mai mult. Lângă Vlad și Ionică, cu blândețea unui soare de iunie, viața mergea înainte: simplă, fără promisiuni mari, dar cu o bucurie sinceră ce nu putea fi alungată de nimeni.
