Trosnetul unei crengi uscate sub piciorul meu nu l-am auzit deloc. Deodată, lumea mea s-a întors peste cap și s-a învârtit în fața ochilor ca un caleidoscop colorat, iar într-o clipă universul s-a împrăștiat în milioane de steluțe ce s-au adunat dureros într-o singură explozie, chiar deasupra cotului stâng.
Aoleu… m-am prins de brațul lovit și un șuierat de durere mi-a scăpat printre dinți.
Ivănel! a țâșnit spre mine imediat prietena mea, Doinița, aruncându-se direct în genunchi lângă mine. Te doare tare?
Nu, mă doare la nebunie, dar e distractiv! am bâiguit printre grimase și răsuflări apăsate.
Doinița a întins cu grijă palma și mi-a atins umărul.
Lasă-mă-n pace! am țipat, mai nervos decât intenționam, uitându-mă tăios la ea. Mă doare, nu mă mai atinge!
Mi s-a părut dublu nedrept totul. În primul rând, probabil că mi-am rupt mâna și mă vedeam deja cu ghipsul pe o lună întreagă, ascultând glumele băieților. În al doilea rând, de bunăvoie mă urcasem în copacul ăsta doar ca s-o impresionez pe Doinița cu istețimea și curajul meu. Dacă de prima supărare m-aș fi putut împăca, pe a doua nu mi-o putusem ierta. Să mă fac de râs în fața unei fete și tot ea să mă mai și jelească?! Nu și nu… M-am ridicat și, ținându-mi brațul atârnând ca o viță, am pornit hotărât spre dispensar.
Ivănel, nu te supăra, că totul o să fie bine, auzi? Doinița mergea repede pe lângă mine, încercând să-mi aline necazul cu vocea ei blândă. O să fie bine, Ivănel!
Lasă-mă în pace! am scuipat cu năduf pe trotuarul ponosit din centrul satului, uitându-mă urât la ea. Ce să mai fie bine? M-am rupt la mână! Tu pricepi? Ești chiar așa de prostuță? Mergi acasă, m-ai săturat!
Iar cu vorbele astea aruncate peste umăr, am continuat drumul, lăsând-o să rămână pe loc, cu ochii ei verzi-cenușii măriți, șoptind încet același refren:
O să fie bine, Ivănel… o să vezi tu, o să fie bine…
***
Domnule Ivan Dumitrescu, dacă nu vedem transferul banilor în următoarele douăzeci și patru de ore, vom fi dezamăgiți. Și să nu uit: pentru mâine au anunțat polei pe șosele. Aveți grijă la volan, că știți cum e accidentele se pot întâmpla oricui. O zi bună să aveți.
Telefonul s-a închis. Am aruncat mobilul peste birou și, încleștând pumnii în părul rar, mi-am rezemat spatele de scaun.
De unde să-i scot eu acum? Tranșa asta trebuia s-o achit luna viitoare…
Am oftat adânc, am reluat mobilul și am format rapid un număr.
Doamna Olga Văcărescu, putem face azi transferul către partenerii din holding pentru utilaje?
Dar, domnule Ivan
Putem sau nu?
Da, dar atunci calendarul actual…
Lasă calendarul, te descurci! Să se facă transferul azi!
Bine, dar după
N-am mai avut răbdare să ascult. Am închis și am izbit cu pumnul în cotiera scaunului.
Niște lipitori nenorocite…
N-am apucat să mă dezmeticesc, că simt pe cineva apropiindu-se încet de spatele meu. M-am tras speriat.
Sanda, ți-am spus să nu te apropii de mine când muncesc, nu-i așa?
Soția mea, Alexandra, și-a lipit buzele de urechea mea și mi-a atins părul cu mâna.
Ivănel, nu te frământa, o să vezi că se rezolvă totul.
Dar chiar m-ai scos din sărite cu o să fie bine! Poate mâine mă lichidează și tot mai ai curaj să zici că o să fie bine?
M-am ridicat nervos și, prinzând-o de brațe, am împins-o ușor.
Ce faci acolo? Ai făcut borșul ăla moldovenesc? Fă-l, te rog, și nu mă mai bate la cap, că-mi e destul de greu!
Femeia a oftat și s-a retras către ușă. În prag, s-a întors și mi-a șoptit, ca de obicei, aceleași cuvinte…
***
Știi ceva… Acum stau întins și mă uit pe fereastra vieții noastre…
Bătrânul a deschis ochii obosiți către soția lui, care își pierduse de mult frumusețea de odinioară, cu obraji plini de riduri, umeri aplecați și mers obosit. Ea i-a aranjat cu grijă perfuzia și i-a zâmbit cald, ținându-l strâns de mână.
De câte ori am fost la necaz, la cumpănă, la un pas de moarte, de câte ori am pierdut tot și am ajuns în puncte de unde greu ieșea omul… Ai apărut mereu și ai spus aceleași vorbe. Nici nu știi ce ciudă mi-ai făcut uneori, eu eram în clocot și tu îmi spuneai: O să fie bine… Mă enervai de nu mai puteam! Am cârpit oase, mi-au promis unii moartea, am pierdut toți banii, dar tu, viața toată, mi-ai repetat aceeași vorbă. Și, culmea, niciodată n-ai mințit. De unde știai tu totul dinainte, măi femeie?
Ce să știu eu, Ivănel… a suspinat bătrâna. Crezi că ție îți spuneam? Pe mine mă împăcam… că, uite, te-am iubit ca o nebună toată viața. Tu ai fost rostul meu. De fiecare dată când îți era greu, când apărea necazul, la mine sufletul se răsucea pe dos. Nu mai știu câte lacrimi am secat, câte nopți am descusut… Și tot mi-am spus singură: Chiar de-ar fi să cadă pietre din cer, câtă vreme trăiești, totul o să fie bine.
Moșul a clipit încet, strângând-i palma cât mai tare. Vorbele îi veneau cu greu.
Asta era tot secretul, deci… Și eu m-am supărat pe tine o viață. Iartă-mă, Sanda. Am trăit o viață și parcă n-am știut nimic de tine… Ce prost am fost.
Femeia și-a șters pe furiș o lacrimă, s-a aplecat peste chipul soțului și i-a șoptit, încet, la ureche:
Ivănel, fii liniștit…
S-a oprit o secundă, ochii i-au licărit a dor, și-a pus capul peste pieptul bărbatului, mângâindu-i mâna ce se răcea.
A fost bine… Ivănel drag, a fost BINE…
Așa am învățat, după o viață întreagă de zbucium, că uneori, oricât de greu ar părea totul, atâta timp cât cineva te ține de mână și-ți șoptește o să fie bine, chiar e adevărat. Poate nu pentru că știe viitorul, ci pentru că te iubește cu adevărat.
