Când tatăl meu ne-a lăsat în urmă, mama vitregă m-a smuls din bezna orfelinatului. Nimic pe lume nu mă poate face să uit recunoștința profundă pe care o port celei de-a doua mame, Ivona, care mi-a refăcut sufletul sfărâmat.
Copilăria mea avea parfumul unei povești fericite o familie mică, plină de dragoste, ascunsă într-o casă bătrânească de pe malul Prutului, în apropiere de satul Căușeni. Eram trei: eu, mama, și tata. Serile erau decorate cu miros de colțunași de casă, iar glasul puternic al tatălui răsuna cu povești despre codrii Orheiului și dealurile din Moldova. Soarta însă, ca orice vânt aspru al iernii moldovenești, te izbește când te aștepți mai puțin; mama s-a stins încet, privirea i s-a estompat, mâinile i-au tremurat, iar patul rece de la spitalul din Chișinău a fost ultima ei scenă. Golul lăsat era de neîmblânzit. Tatăl meu s-a înecat în suferință, căutând alinarea în vinul tare de Soroca, transformând casa într-un cavou trist, cu sticle goale și tăceri apăsătoare.
Frigiderul era mereu gol, ca un semn al prăbușirii noastre. Mergeam la școala din Căușeni murdar, flămând, cu privirea pierdută de rușine. Profesorii mă întrebau de ce nu-mi fac temele, dar cum aș fi putut, când mintea îmi era doar la supraviețuirea unei noi zile? Colegii s-au îndepărtat, șoaptele lor mă răneau ca niște săgeți, iar vecinii privea casa noastră decrepită cu milă. Într-un final, cineva a sunat la Direcția de Asistență Socială. Oameni cu fețe crispate au venit, gata să mă desprindă din mâinile tremurânde ale tatălui meu. S-a pus în genunchi, plângând, cerând o ultimă șansă. I-au acordat o lună un timp firav, o iluzie de speranță deasupra prăpastiei.
Vizita aceasta l-a trezit pe tata. A mers la alimentara, aducând pungi cu cartofi, orez și pâine, și împreună am curățat casa până a mirosit din nou a domn. A pus stop băuturii, iar privirea i s-a luminat, imitând ceva din omul care fusese. Am început să cred că ne putem salva. Într-o seară ploioasă, cu vânt bătând în ferestre, mi-a spus că vrea să-mi prezinte o femeie. Inima mi s-a strâns se putea să fi uitat așa repede de mama? Mi-a jurat că mama va rămâne mereu în sufletul lui, dar tot ce făcea era pentru a nu ne pierde unul pe altul.
Așa a intrat Ivona în viața mea.
Am mers la ea în Bălți, un oraș între coline, unde locuia într-o căsuţă mică, cu sera plină de flori și privelişte spre Răut. Ivona era ca o răsuflare: caldă, dar neînfricată, cu voce blândă și mâini care mângâiau cu putere. Avea o fiică, Viorica, cu trei ani mai mică decât mine, firavă, cu un zâmbet care dizolva tot ce era străin în inimă. Ne-am împrietenit la minut alergam pe maluri, ne cățăram în cireși, râdeam până ne durea burta. Seara, i-am spus tatălui meu că Ivona era soarele pe cerul nostru plumburiu, și el doar a încuviințat, cufundat în tăceri. Câteva săptămâni mai târziu, am părăsit vechea casă de pe Prut, am dat-o în chirie unor necunoscuți și ne-am mutat pentru începutul nostru din Bălți.
Viața reîncepe să capete formă. Ivona m-a ocrotit cu o dragoste care mi-a lipit toate crăpăturile mi-a cârpit hainele rupte, a gătit borșuri calde care umpleau casa cu mirosuri de odinioară, iar serile le petreceam împreună, cu Viorica povestindu-mi peripeții. Ea mi-a devenit soră nu prin sânge, ci prin suferință ne certam, visam, și ne împăcam cu o loialitate nevorbită. Dar fericirea nu stă mult în casă, e mereu gata să plece. Într-o dimineață geroasă, tata nu s-a mai întors acasă. Un apel telefonic a rupt liniștea fusese lovit de o mașină pe un drum alunecos spre Edineț. Durerea m-a învăluit ca o apă rece, și sufletul mi s-a frânt. Asistența socială s-a întors, fără milă. Fără tutore legal, m-au despărțit de Ivona și m-au dus la orfelinatul din Orhei.
Orfelinatul era ca un coșmar pereți gri, paturi neprimitoare, suspine și priviri goale. Timpul trecea, fiecare zi părea o povară. Mă simțeam stins, gol, bântuit de spaime. Dar Ivona nu m-a uitat. Duminica, venea mereu aducea pâine de casă, pulovere împletite de ea, și o speranță neînvinsă. Se lupta ca o leoaică fugea prin birouri, completa dosare, plângea în fața oficialilor, pentru a mă aduce acasă. Lunile treceau, iar eu simțeam că nu voi mai ieși niciodată din acea temniță. Dar într-o dimineață mohorâtă, directorul m-a chemat: Ambalează-ți lucrurile. Mama ta te așteaptă.
Am ieșit în curtea orfelinatului și am zărit-o pe Ivona cu Viorica, la poartă, cu fețele strălucind de iubire și speranță. Picioarele mi s-au muiat când m-am aruncat în brațele lor, plângând fără oprire. Mamă, am strigat, Mulțumesc că nu m-ai abandonat! Jur să fiu mereu vrednic de inima ta! Atunci am înțeles: familia nu stă doar în sânge, ci în sufletul care nu te lasă să cazi.
M-am întors la Bălți, în camera mea, la școala mea. Viața s-a așezat am terminat liceul, am mers la universitate la Chișinău, mi-am găsit de lucru pe salariu de 8.000 lei moldovenești. Cu Viorica am devenit inseparabili, legătura noastră rămânând o stâncă peste timp. Am crescut, ne-am făcut propriile familii, dar Ivona mama noastră e mereu steaua polară în viețile noastre. Duminicile încă ne adunăm la ea; ne servește cu plăcinte și sarmale, iar glasul ei se împletește cu râsul soțiilor noastre, care au devenit ca surori pentru ea. Uneori, când privesc în jur, mă mir cum viața mi-a oferit o a doua șansă.
Nu voi uita niciodată și voi mulțumi soartei până la capăt pentru Ivona, mama mea a doua. Fără ea, m-ar fi înghițit străzile sau m-ar fi domolit disperarea. Ea a fost lumina farului în noaptea teribilă și nu voi uita niciodată cum m-a salvat de pe marginea prăpastiei.
