Astăzi a fost duminică. O zi ca toate celelalte duminici din ultimii ani, în care mergeam la masa de prânz la fiul meu. E un ritual încă din vremurile tinereții mele, iar mama, Dumnezeu să o ierte, la fel făcea: ducea mereu ceva cald în ștergar, de obicei plăcintă cu brânză, proaspăt scoasă din cuptor.
Am ajuns în fața blocului din Chișinău, ținând plăcinta bine în brațe, să nu se răcească. Am auzit veselie când am ajuns la ușă. Fiul meu, Andrei, mi-a deschis cu zâmbetul lui cald:
Mama, iar ai gătit?
Am făcut niște plăcintă cu brânză, doar puțin i-am răspuns, cum făcea mama cândva.
În sufragerie era plin de lume câțiva prieteni ai nurorii mele, Aurelia, stăteau la masă. Am intrat tiptil, am lăsat plăcinta pe blatul din bucătărie și am salutat încet:
Bună ziua.
Unii mi-au zâmbit vag, alții nici nu s-au întors spre mine. M-am obișnuit; la vârsta mea nu te mai superi. M-am așezat lângă nepotul meu, Mihăiță, care s-a lipit imediat de umărul meu.
Bunica, ai adus plăcintă?
Da, favorită ta.
Ochii lui s-au luminat și mi-a sărutat mâna în joacă. Asta mi-a încălzit sufletul.
Dar Aurelia s-a uitat la tăviță, apoi la mine.
Valeria, nu trebuia să te deranjezi, a zis ea.
Vorbea politicos, dar cu un frig pe care îl simți până în oase.
Nu e deranj, i-am răspuns. E un obicei drag.
A oftat discret, privind spre masa lor.
Doar că vrem să schimbăm puțin lucrurile în ultimul timp, spuse ea.
A venit o liniște stânjenitoare. Nu pricepeam imediat la ce se referă.
Ce fel de schimbare?, am întrebat eu.
A zâmbit, dar fără căldură.
Credem că ar fi bine să avem puțin mai multă intimitate ca familie.
Fiul meu stătea mut lângă ea, evitându-mi privirea. Atunci am înțeles.
Deci nu mai trebuie să vin? am întrebat într-o șoaptă.
Ea s-a grăbit să răspundă:
Nu chiar așa. Doar nu atât de des.
Nepotul meu s-a uitat de la mine la ea.
Dar bunica vine mereu duminica.
Știu, a zis ea. Dar poate e bine să avem schimbare, să nu mai fie chiar fiecare duminică așa.
Cineva între musafiri s-a fâstâcit. Un domn și-a dres glasul jenat.
Am privit la mâinile mele, bătute de vreme, care au ținut această casă, l-au crescut pe fiul meu, au gătit, au curățat, au mângâiat în nopți cu febră.
M-am ridicat încet.
Bine, am spus liniștită.
Andrei, fiul meu, m-a privit pentru prima dată de la început.
Mamă
Nu a continuat. Știam toate cuvintele nerostite acolo.
Am mers în bucătărie, am pus plăcinta înapoi în sacoșă.
Nu, lasă, Valeria, te rog… măcar plăcinta să rămână, a spus Aurelia rapid.
Am privit-o cu blândețe.
Nu, o voi duce la tanti Paula, vecina. Ei îi place oricând.
Atunci Mihăiță a sărit în picioare:
Bunico, nu pleca!
Vocea lui era stinsă, dar l-au auzit toți.
M-am aplecat la el:
Ne vom vedea doar că altfel, dragul meu.
M-a îmbrățișat tare de tot, iar eu m-am uitat spre fiul meu:
Să nu ai supărare. Aveți dreptul la spațiul vostru.
El voia să spună ceva, dar nu a găsit curajul.
Am ieșit pe ușă, în noaptea răcoroasă de iunie. Aerul de afară era rece, dar în suflet aveam o pace ciudată. Sunt momente când trebuie să faci un pas înapoi, nu pentru că ești slab, ci pentru că respecți hotarele celor dragi.
Totuși, nu mă pot opri să mă întreb: am procedat corect plecând așa liniștită? Sau trebuia să-i spun fiului meu tot ce mi-a stat pe sufletul devenit atât de greu, atâția ani?
