Când ne vom muta în noua voastră casă? au întrebat socrii direct.
Nu am înţeles? s-a strâns Iulia, cu un fir de nervozitate în glas.
Dacă aţi terminat totul, am hotărât că în curând ne veţi chema și pe noi, a spus Gheorghe, cu un zâmbet forţat.
Nicu, ştii că asta trece toate limitele? Iulia numai putea să îşi ţină emoţiile în frâu, mai ales că soţul părea să nu înţeleagă de ce se agită atât de tare.
Poate că totul fusese aranjat ca ea să pună câţiva ani din viaţa ei în acea construcţie, să investească toate economiile şi, în final, să rămână cu nimic în mână?
Tinerele nu au urmat exemplul vecinilor, cumpărând apartamente mici la preţuri exorbitante. Când Nicu şi Iulia sau întâlnit, au hotărât că vor construi o casă. Era mai ieftin, mai rapid şi mult mai profitabil. În loc de treizeci de metri pătraţi, puteau obţine o sută treizeci pentru aceeaşi sumă.
Acolo vom avea şi spaţiu pentru copii şi vom putea să ne permitem cu uşurinţă animale de companie, se bucura Iulia.
Din fericire terenul era deja în proprietatea familiei. Aparţinea mătuşii ei, Vasilica, care la transferat pe numele nepoatei după ce a înţeles gravitatea planurilor tinerei.
Nu vam oferit nimic la nuntă, aşa că să fie şi eu un cadou: un teren pentru a creşte copiii, ia spus mătuşa, căci acestă parcelă stă nefolosită de douăzeci de ani, să vă fie de folos.
Totuși nu a fost uşor, căci pentru a economisi, cuplul a preluat unele etape de lucru pe sine. Lucrau după program, în weekend şi chiar în zilele ploioase.
Iulia a trebuit să se folosească de moştenire. A primit bani din vânzarea apartamentului bunicii şi ia investit în construcţie.
Când, în cele din urmă, casa a fost terminată, au înţeles că fiecare minut de muncă a meritat. Evident, nu totul era finalizat; mai rămâneau detalii la construcţie şi la finisaje, dar faptul că se putea locui deja aducea o bucurie imensă.
Au început să petreacă nopţi în noua locuinţă şi să invite oaspeţi. Iulia se plângea doar de un lucru: părinţii lui Nicu nu îi sprijineau deloc, deşi îi rugau mereu ajutor.
Părinţii aveau întotdeauna lucruri foarte importante şi nu au putut să ajute la montarea gardului, la plantarea bradului de Crăciun sau chiar la livrarea frigiderului. Aveau totuşi un şasiu mare cu remorcă maşina perfectă pentru sarcini din afara oraşului aşa că, în final, cuplul a trebuit să plătească pentru transport.
Nu-i aşa că sunt mereu ocupaţi? Dar cu ce? Sunt pensionari, nu? se miră Iulia.
Ei nu vor să mintă, a şters Nicu cu un zâmbet.
Iulia ştia că, probabil, socrii erau cu adevărat ocupaţi, însă un fir de îndoială îi muşca mintea.
Doamnă Iulia, astăzi vine televizorul nou. Îl primeşti? Nicu, grabit să plece la muncă, mesteca un sandviş pe bucătăria lui nouă, luminată.
Da, desigur. La ce oră vin?
În a doua parte a zilei, între 15 şi 20. I-am dat numărul tău, au promis să sune cu o oră înainte.
Bine, iată-ţi un prânz de luat la birou, ia înmânat Iulia.
Mulţumesc mult, trebuie să plec, a sărit Nicu, sărutând-o pe obraz şi grăbinduse spre hol.
În jurul orei patru, cineva a bătut la uşă. Iulia era convinsă că era livrarea, deşi era ciudat că nu sunaseră cum promis.
A deschis uşa şi au apărut în prag părinţii lui Nicu Livia Denisa şi Gheorghe Pătru.
Vai, a exclamat Iulia, surprinsă, și, în loc să le ureze bun venit, a scos doar un oh.
Bună, Iulia! Nu ne recunoşti? Vom deveni bogaţi! a zâmbit Livia.
Scuze, da, te recunosc, doar că nu mă aşteptam să vii.
Ne primeşti în casă? a clipit Gheorghe.
Bineînţeles, intraţi, a răspuns Iulia, uşor confuză.
Socrii sau așezat în sufrageria spaţioasă, care curgea spre bucătărie, şi au aruncat o privire în jur.
Ce frumos e aici! a exclamat Livia cu admiraţie. E bine că aţi ridicat o casă şi nu aţi cumpărat un apartament. O casă e solidă, are loc pentru toţi!
Da a încuviinţat Iulia.
Când ne vom muta în noua voastră casă? au întrebat încă o dată socrii.
Nu am înţeles? a replicat Iulia, tensionată.
Dacă aţi terminat totul, am crezut că curând ne veţi invita, a răspuns Gheorghe.
Nu ne gândisem la o casă pentru patru oameni, a ezitat Iulia, copleşită de întrebările lor.
Nu suntem princi? O singură cameră ne ajunge! a râs Gheorghe.
Noi, Iulia, am decis să închidem apartamentul şi să ne suplimentăm pensia, acum că avem acasă unde să locuim, a explicat Livia.
Aţi vorbit şi cu Nicu despre asta? a întrebat Iulia, nefiind de acord cu planul părintelui.
Nu încă, dar el nu se va opune, sunt sigur.
Iulia a rămas fără cuvinte în faţa atâtor nevoiaşi. Părinţii nu au răspuns niciodată la cererile de ajutor; acum, în plus, voiau să se mute în casa lor şi să încaseze ceva în plus.
Nu a găsit curaj să le spună nu, sperând totuşi în înţelegerea lui Nicu.
Suntem străini pentru voi? sa indignat Gheorghe. Cel puţin să ne oferiţi un ceai!
Desigur, a răspuns Iulia docil.
Socrii au sorbit încet ceaiul, întins pe masa din sufragerie, când a sunat telefonul. Curierul a cerut scuze pentru că nu a sunat cu o oră şi a anunţat că a ajuns.
Iulia a mers să primescă televizorul. Curierii au ridicat cu grijă cutia imensă şi sau luat la revedere politicos.
Ce mare! a exclamat Gheorghe. Unde o vom atârna?
Aici, ia arătat Iulia pe peretele gol.
Perfect! Vom sta seara pe canapea şi vom urmări ştirile.
De fapt nu am planificat să montăm antenă.
Ha! Ce haz! Ce vom privi atunci? Un ecran gol?
Nu, filme, seriale, aplicaţii. În zilele noastre nu se mai uită la televizor doar bătrânii, a spus Iulia cu o ridicare de umăr.
Atunci suntem noi! a chicotit Livia. O să vorbesc cu Nicu să ne pună antenă.
Iulia număra minutele până la sosirea lui Nicu și se ruga să nu întârzie la muncă. Din fericire, a ajuns la timp.
Iată-l pe Nicu! a strigat ea, auzind zumzetul motorului.
A alergat în hol să-l întâmpine.
Părinţii tăi au venit şi vor să se mute cu noi, ia şoptit Iulia, ţinândul de gât.
Ce? a exclamat el.
Staţi liniştiţi, îşi vor spune totul mai târziu.
De când? a întrebat Nicu.
Iată, au venit să vadă casa noastră. Totul ne place! a declarat Gheorghe cu un aer de aprobare.
Dacă vine o copilă, nuvom avea loc, a anticipat Nicu.
Dar aveţi încă două camere sus! a intervenit Livia.
Da, una pentru copii şi una pentru oaspeţi. Prietenii rămân la noi peste noapte, facem petreceri Suntem tineri, a zâmbit Nicu.
Noi nu suportăm zgomotul, a observat Livia, privind spre el.
Va trebui să fiţi mai liniştiţi, a răspuns el.
De ce? a întrebat Nicu, surprins.
Iam spus deja Irinei că dorim să ne mutăm la voi şi să închidem apartamentul, să câştigăm puţin, a declarat Gheorghe cu încredere.
La noi nu e loc, a izbucnit Nicu.
Fiule, cum aşa? Nu există loc pentru părinţi? a exclamat Livia cu milă.
Şi părinţii au găsit timp să ne ajute? a contracarat Nicu. Nici frigiderul nu lau putut duce! Nu aţi apărut niciodată, şi acum vreţi să ne închiriaţi casa? Nu, nu se va întâmpla aşa. Te iubesc, dar nu avem loc.
Gheorghe şi Livia sau privit.
Hai, Livia, e timpul să plecăm, a spus scurt bărbatul.
Hai.
Părinţii sau ridicat în tăcere şi au mers spre hol.
După ce au plecat, Iulia sa aruncat pe Nicu şi la îmbrăţişat la gât.
Mulţumesc din tot sufletul! Mă temeam că vei sta de partea lor sunt părinţii tăi!
De ce ar fi să fac? Te-am văzut mereu supărată când nu veneau să ajute. Cum aş putea să îi accept pe aşa ceva: Vrem să închidem apartamentul și să câştigăm.
Mulţumesc! ia răspuns Iulia, strângânduse şi mai tare.
Cu plăcere, a zâmbit el, însă, ca răsplată, găteştemi cina.
