Pe o bancă de la stația de autobuz din Iași, nu ca în visurile obosite ale câinilor rătăciți, ci întinsă, drept un om, cu spatele drept și privirea ageră. În lumină de nea, ochii iţi căutau calea, uneori ridicând capul să scaneze trecătorii, ca și cum ar fi căutat pe cineva pierdut în vânt. Nu alerga printre călători, nu lătra, nu se apropia de nimeni doar stătea și aștepta. Un lucru straniu, aproape uman.
Mami, uite! am tras de haina ei. Cățeluș!
Era mic, cu oasele proeminente, urechi mari, stângaci ca un adolescent ce abia învață să-și stăpânească membrele lungi. Cei mai mult m-a fermecau ochii obosiți, dar nepieritori, cu o adâncime pe care cuvintele nu o pot descrie, dar sufletul o simte instantaneu.
Mama la privit de-o singură scurtă privire și a oftat, obosită:
Nu-l atinge. Probabil e plin de căpușe, nu are vaccin. Nu-l vom putea duce în autobuz. Dacă noi plecăm, el va pleca și el.
Buzunul a sosit, apoi altul, iar el încă rămânea pe bancă. Schimba puțin dintro lăbuță în alta, privea în jur, dar nu se mișca. Parcă aștepta să aleagă pe cineva din trecători. Și când mia aruncat o privire, am auzit, ca o șoaptă: Aici ești pentru mine, nu?
Mami, te rog nu am reușit să cer ajutorul ca un adult. Doar am privit cu ochii înlăcrimați, cu inima strânsă. O să înghețe
Mama și-a mușcat buza, a ridicat privirea spre cerul cenușiu și apoi sa întors la cățeluș. A suflat încet și a spus:
Dacă până seară nu vin să-l ia, îl vom duce acasă. Și să știi, e responsabilitatea ta. Dacă tatăl se supără, vei explica singură.
Am încuviințat, ca și cum viața cuiva ar depindea de cuvintele mele. Am alergat înapoi la stație, miam scos eșarfa și mam înfășurat în ea ca întrun pătură. Nu sa opus. A suflat ușor, ca un copil, și și-a ascuns nasul în haina mea.
Acasă am mâncat în tăcere, repede, cu o sete de a înghiţi fiecare firimitură, ca și cum fiecare bucată ar fi fost ultima speranță. După ce am căzut pe vechiul haos de haine, am adormit. Visul se lăsa să se piardă, nu mai trebuia să rezist, să fug, să sper.
Cum îl numim pe eroul nostru? a întrebat mama, așezând farfuria goală pe masă.
M-am gândit, și brusc mia venit în minte:
E 12 aprilie.
Şi?
Cosmin.
Mama a ridicat sprâncenele, surprinsă:
În cinstea spaţiului?
În cinstea primului meu erou. Cosmin e primul meu erou. E adevăratul meu campion.
Mama a zâmbit, iar numele a rămas Cosmin a rămas Cosmin.
La început nu a fost ușor. Pisica a intrat prin ușă, sa așezat pe comoda, iar bunica a strigat că toată casa miroase a câine. Tatăl, aflat în serviciu, a sunat cu vocea tremurată că suferă de alergii și că toți suntem nebuni. Am ascultat, am încuviințat și nu am renunțat.
Cosmin sa comportat aproape perfect: nu a lătrat mult, nu a cerut atenție, nu a ros pantofii. Doar era lângă mine, mereu, liniștit, ca și cum ar fi știut că prezența lui este tot ce-i trebuie.
A crescut. Urechile iau devenit și mai mari, labele sau întins, corpul ia luat forme pătrate, dar era tot atât de rânjitor. Când mă întorceam din școală, el stătea la ușă, nu sărea, nu lătra, doar mă privea în ochi, ca și cum ar întreba: Cum a fost ziua ta?
Știa exact starea mea. Când eram bolnav, se așeza lângă mine și nu se mișca. Când plângeam de dor, îmi aducea mingea ca un semn: Joacă cu mine. Dacă mă certam cu cineva, venea și se așeza pe genunchii mei, sprijinindumi capul. Era mereu acolo.
Iarna era o iarnă adevărată, cu năpârliri grozave și înghețuri puternice. Râul din spatele școlii era învelit întro crustă groasă de gheață; toți, copii și adulți, patinau pe el. Eu și Cosmin mergeam aproape în fiecare zi. I-ar aruncam bulgări de zăpadă, el îi prindea, alerga, aluneca pe gheață erau momente de fericire pură.
Întro zi am mers singur. Prietena mea era bolnavă cu febră, mama a întârziat să se întoarcă de la muncă. Ningeau fulgi mari, iar în jur domnea un tăcere albă, în care pașii mei erau singurii sunete.
Cosmin alerga în fața mea, sărind printre tufișuri. Mam apropiat de râu, gheața era netedă, frumoasă, cu crăpături fine, dar părea puternică.
Am pășit odată. Apoi încă o dată. Și apoi scârțâit.
Nici măcar să strig nu am avut timp.
Totul sa rupt sub picioarele mele. Apa a inundat totul. Frigul a pătruns în piept. Panica a cuprins totul. Mâinile miau alunecat, nu am putut să mă agăț de nimic. Gheața sa prăbușit. Totul striga înăuntru. Nu știam ce să fac, nici unde să fug.
Și brusc o trasă.
Mam agățat de haina mea.
Mam întors capul spre lateral. Cosmin.
Cu dinții săi a apucat cămașa, trăgând cu toată puterea. El a alunecat și a căzut, dar nu a lăsat să mă pierdă. A tras, a târât, a lătrat și a scuipat, dar nu a renunțat.
Nu-mi amintesc cum am ieșit de acolo. Văd doar gheața sub mine, coatele sângeroase, corpul tremurând, și pe el lângă mine, ud, flămând, cu tot corpul îmbrățișându-mă.
Sa întins pe mine, parcă se temea să mă piardă din nou.
Ajutorul a venit: mama, salvatorii, medicii. Mau dus la spital, iar el la veterinar. Eu am suferit o ușoară hipotermie, el a avut inflamații, răni și epuizare.
Ne-au salvat pe amândoi.
O săptămână mai târziu mam întors acasă. Cosmin ma întâmpinat la ușă. Sa apropiat liniștit, și-a așezat nasul pe burtica mea și sa culcat lângă mine. Fără cuvinte. Totul a devenit clar.
De atunci nu e doar un câine. E universul meu. Cosmin, Gagarinul meu.
Un an a trecut. Neam mutat întrun apartament nou, cu o placă la intrare: Atenție, erou înăuntru.
Nu mai merg la râu, nici iarna, nici vara. Dacă plec, el stă în față, îmi privește în ochi, nu cu furie, ci cu hotărâre.
Uneori se așează pe balcon și privește cerul. Mult timp. Parcă caută ceva.
Numărai din nou stelele, Cosmin? glumeam.
Nu răspunde. Doar își sprijină capul pe umărul meu.
Se încălzește. foarte mult.
Pentru totdeauna.
Dacă și voi aveţi propria poveste cu un Cosmin al vostru, scrieţio în comentarii. Și să nu rataţi următoarea poveste rămâneţi alături de noi, căci încă multe momente de suflet vă aşteaptă.
