Când mama mea a aflat că m-am măritat, că am un loc de muncă pe bune și că am și eu, în sfârșit, un apartament în Chișinău cu rate la bancă, a venit glonț la mine să-mi sufle în ceafă pentru un mic ajutor financiar. Probabil ar fi venit mai înainte, dar voia să fie sigură că nu mai stau cu chirie în sectorul Rîșcani.
Mama a fost toată viața o fire severă, ca și cum ar fi învățat disciplina la seminar. Tata era ba prin România, ba plecat cu treabă la Orhei, iar de mine se ocupa mama, cu inima împietrită doar nu voia să mă răsfețe ca pe-un boier. Tata mă adora, dar el când ajungea acasă îți aducea și-un sac cu dulciuri, și păpuși cu ochii holbați. Mama, în schimb, nici nu tresărea la vreo îmbrățișare. Într-o zi, tata a plecat să rezolve niște chestii, și cu asta s-a stins povestea nu l-am mai văzut niciodată.
La școală, pe la Liceul Mihai Eminescu, eram ca bufnița clasei: fără prieteni, îmbrăcată ca din ajutoare umanitare, în uniforma veche găsită de mama la gunoiul blocului. Poartă ce-ai, n-am bani de mofturi, trebuie să-mi pun și eu viața la punct, îmi repeta ea. Și eu răbdam cumințică ținuta aia rușinoasă, toată clasa a cincea.
Noroc că vecina, tanti Vera, a avut milă de mine și mi-a pasat uniforma Elenei, fata ei care deja era studentă la Iași. Am purtat haina aceea de mi-era rușine să mă așez pe bancă, până am terminat liceul. Pantofii? Cât au rezistat pielea și tălpile, am tras de ei de mi-a murit piciorul, până am ajuns să-mi iasă degetele pe afară. Totuși, am absolvit cu note mari și am intrat la economie, la Universitatea de Stat. Prin cămin, purtam hainele vechi de la prietene sau ce aruncau colegele pe Facebook la donez.
Și, într-o seară cu miros de colțunași fierți, l-am cunoscut pe Ilie, absolvent mai bătrân cu vreo trei ani. S-a lipit de mine ca pătrunjelul de borș și, până să mă dezmeticesc, m-a dus la ai lui la Florești. Am intrat la ei în casă și m-a izbit rușinea: pantofii mei, găuriți la vârf, mi-au udat șosetele. Mama lui Ilie n-a zis nimic, dar a doua zi mi-a oferit o pereche nou-nouță de balerini: Ia-i, fată, că ți-i frig la picioare!. N-am știut dacă să râd sau să plâng.
Mă temeam că nu mă vor place socrii, dar s-au dovedit mai de treabă decât rudele de la țară. Ne-au dat o garsonieră ca dar de nuntă, iar soacra femeie de afaceri cu ștate vechi în Chișinău m-a angajat în firma ei. Pentru prima dată, luam salariul în lei moldovenești și-mi permiteam să-mi cumpăr și eu rochie nouă ca o domnișoară. Nu știu cu ce-am meritat norocul ăsta, dar n-am uitat să-i mulțumesc Domnului, seara, înainte de culcare.
Familie, familie, dar năravul din fire nu piere. Când mama a auzit pe la neamuri că o duc bine, a apărut cu pretenții, de parcă eram bugetul statului. Ghinion, fiindcă discuția a fost surprinsă fix de soacra mea, care i-a trimis urgent mesaj lui Ilie și băiatului nostru: Veniți acasă, scurt!. Ilie s-a așezat în fața mamei mele, i-a zis calm că de la mine n-are ce să aștepte și că și-a crescut fiica să stea pe propriile picioare, nu să tot ceară ajutor. De atunci mama s-a dat la fund, iar eu? Eu nu mă supăr, ba chiar număr cu drag zilele până o să-mi văd fetița venind pe lume.
Ce să zic, în Moldova nu-i ca-n povești, dar fiecare are parte de finalul pe care-l merită.
