Când m-am întors de la piață, pe banca din fața blocului stătea un bărbat pe care nu-l văzusem niciodată. Ținea în mâini un plic vechi, cafeniu. M-a privit imediat ce m-am apropiat.
Sunteți Dumitrița?
M-am oprit. Plasa de cumpărături mi-a lovit ușor genunchiul.
Da de ce?
S-a ridicat încet. Avea vreo cincizeci de ani, părul încărunțit și privirea obosită.
Vă caut de două zile.
Inima mi-a bătut mai tare.
Pentru ce?
Mi-a întins plicul.
Asta trebuie să ajungă la dumneavoastră.
Plicul era greu. L-am deschis cu grijă. Înauntru era o fotografie veche. Eram eu. Cu mulți ani mai tânără. Stăteam la o stație de autobuz din Chișinău, cu o carte în mână și rucsacul pe umăr. Îmi aminteam ziua aceea. Se întâmplase acum aproape douăzeci de ani.
De unde aveți fotografia asta? am întrebat.
Bărbatul a zâmbit trist.
De la fratele meu.
Mi s-a strâns stomacul.
Eu nu am frate.
Nu nu al dumneavoastră.
A arătat spre fotografie.
Fratele meu v-a fotografiat.
M-am așezat pe bancă fiindcă mi se făcuse brusc rău.
De ce?
Pentru că era îndrăgostit de dumneavoastră atunci.
S-a lăsat tăcere. De pe stradă se auzea zgomotul mașinilor și un lătrat îndepărtat de câine.
Niciodată nu l-am văzut, am spus încet.
Ba da, l-ați văzut.
Când?
Bărbatul s-a așezat lângă mine.
În fiecare dimineață el era la aceeași stație.
Am încercat să-mi amintesc. Dimineți reci. Oameni cu pahare de cafea. Autobuze.
Era un domn cu geacă închisă și aparat foto? a întrebat el.
Atunci mi-am adus aminte. Un bărbat care stătea mereu puțin mai spre margine. Uneori citea ziarul, alteori doar privea oamenii.
Da am șoptit.
El a încuviințat din cap.
Acela era.
Mi-am privit din nou fotografia.
De ce îmi dați toate astea acum?
A stat câteva clipe în tăcere.
Fratele meu a murit săptămâna trecută.
Am strâns fotografia în mâini.
Și a lăsat asta?
Da.
A mai scos ceva din plic. O mică hârtie. Am deschis-o. Scrisul era îngrijit:
Dacă o găsești vreodată, spune-i că ea a fost cel mai frumos lucru pe care-l vedeam în fiecare dimineață.
Mi-au dat lacrimile. Uneori trecem pe lângă oameni care ne schimbă viața fără să știm. Fără să-i ținem minte. L-am privit pe bărbat.
De ce nu mi-a vorbit niciodată?
A zâmbit trist.
A crezut că sunteți prea fericită ca să vă deranjeze.
Tăcere. Am ținut fotografia și am încercat să-mi amintesc chipul lui. N-am putut. Și uneori cel mai straniu sentiment este să afli că ai fost amintirea cuiva fără să știi vreodată.
Spuneți-mi sincer dacă ați afla că cineva s-a gândit la dumneavoastră ani la rând fără să vă spună, ați fi vrut să știți mai devreme?
Viața ne învață că fiecare întâlnire, oricât de trecătoare ar părea, poate să lase o urmă de neșters în sufletul cuiva. E bine să fim atenți la inimile care ne privesc tăcuți. Poate în ele se ascunde o poveste care merită aflată.
