Când m-am întors de la piață, pe banca din fața blocului ședea un bărbat pe care nu-l întâlnisem niciodată. În mâinile lui tremura un plic vechi, gălbui, ca și cum fusese uitat pe fundul unui sertar. Când m-am apropiat, ochii lui obosiți m-au privit direct, uneori alunecând printre umbrele de sub castani.
Dumneavoastră sunteți Vasilica?
Am înghețat. Plasa cu cartofi și mere m-a lovit ușor pe genunchi, ca o bătaie de vânt.
Da… De ce întrebați?
El s-a ridicat cu mișcări stângace, ca și cum ar fi fost prins în vis, undeva între două lumi. Avea vreo cincizeci de ani, părul presărat cu fire argintii, ochii adânci și pierduți.
Vă caut de două zile, mi-a spus, vocea abia tresărind printre zgomotele de tramvai.
Inima mi s-a strâns ca o mână de grâu.
Pentru ce?
Mi-a întins plicul cu o gravitate pe care nu o înțelegeam.
Locul lui e la dumneavoastră.
Plicul era atât de greu, parcă aduna amintiri din altă epocă. L-am deschis încet, cu teamă. Înăuntru era o fotografie veche. Eu, mult mai tânără, stăteam la stația de autobuz de pe strada Ștefan cel Mare, cu o carte în mână și rucsacul pe umăr, îmi amintesc de mirosul de salcâm și vocea taxatorului. Era o după-amiază de primăvară din Chișinău, cu douăzeci de ani în urmă.
Cum ați obținut această fotografie? am întrebat cu pieptul sec.
Bărbatul a zâmbit trist, ca și cum ar fi privit prin perdeaua ploii.
De la fratele meu.
Stomacul mi s-a făcut nod.
Nu am frate, am rostit încet.
Nu… nu al dumneavoastră.
A arătat spre fotografie.
Fratele meu v-a făcut poza.
Am căzut pe bancă, lumea s-a răsucit ca într-o spiră de fum.
De ce?
Pentru că era îndrăgostit de dumneavoastră atunci.
Liniștea s-a așternut între noi, cu sunete îndepărtate de claxoane și lătratul unui câine vagabond printre copacii de la colț.
Nu l-am văzut niciodată, am șoptit.
Ba da, l-ați văzut.
Când?
Bărbatul s-a așezat lângă mine, privirea coborâtă.
În fiecare dimineață, la aceeași stație, a stat acolo. Era acolo, printre oamenii cu pahare de cafea, printre autobuzele care treceau grăbite.
Mi-am regăsit amintirea. Un bărbat cu geacă neagră și aparat foto pe umăr. Citea ziarul Moldova Suverană uneori, alteori fixa trecătorii ca un pictor care caută chipuri pe care să le vadă doar în vis.
Da… am murmurat.
Bărbatul a dat din cap ca și cum ar fi confirmat ceva ce nu putea fi spus.
Acela era fratele meu.
Am privit din nou fotografia, cautând conturul chipului său printre umbre.
De ce acum?
Mâinile lui au căutat prin plic o hârtie îndoită.
Fratele meu a murit săptămâna trecută.
Am strâns fotografia, simțindu-i marginile tăioase.
Și mi-a lăsat această amintire?
Da. Și încă ceva.
Mi-a dat o notă mică, scrisă cu litere frumoase, rotunde, aproape de un stil vechi:
Dacă o vei întâlni vreodată, spune-i că a fost cel mai frumos lucru pe care l-am văzut dimineața.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi, ca și cum între noi se deschidea un râu nevăzut. Ce straniu, ce vis uneori mergem pe lângă oameni care ne schimbă destinul, fără să-i știm, fără să-i ținem minte. Am privit bărbatul de lângă mine.
De ce nu mi-a spus niciodată nimic?
Zâmbetul lui era stins.
Pentru că credea că sunteți fericită și nu voia să vă tulbure.
Liniștea s-a așternut din nou, bancă, copaci, luminile orașului în ceață. Țineam fotografia și încercam să conturez chipul lui, dar parcă se dizolva în aer ca aburul de cafea de pe masa bunicii.
Cel mai ciudat lucru… să realizezi că ai fost amintirea cuiva, fără să afli vreodată.
Spuneți sincer…
Dacă ați afla că cineva v-a purtat în gând ani de zile fără să vă spună, ați fi dorit să îl cunoașteți mai devreme?
