Când m-am întors de la magazinul din colț, am văzut că pe banca de la scara blocului ședea un domn pe care nu l-am întâlnit niciodată. Strângea în mâini un plic vechi, cafeniu. M-a privit serios, de cum m-am apropiat un pic.
Sunteți cumva Viorica?
M-am oprit, iar sacoșa cu cumpărături mi-a lovit ușor genunchiul.
Da… dar de ce întrebați?
S-a ridicat greu de pe bancă. Avea cam cincizeci de ani, părul grizonat și niște ochi obosiți, de parcă ar fi avut o săptămână fără final.
Vă caut de două zile.
Mi s-a făcut nod în stomac.
Pentru ce?
Mi-a întins plicul.
Asta trebuie să ajungă la dumneavoastră.
Plicul era neașteptat de greu. L-am deschis cu grijă, ca să nu rup ceva important. Înăuntru era o fotografie veche. Eu, mult mai tânără, la o stație de autobuz din Chișinău, cu o carte în mână și un rucsac pe umăr. Îmi aminteam de ziua aia. Parcă a fost ieri, deși era aproape acum douăzeci de ani.
De unde o aveți? am întrebat.
Domnul a zâmbit trist.
De la fratele meu.
Mi-am simțit stomacul mic ca o prune de toamnă.
Eu nu am frate…
Nu, nu al dumneavoastră, al meu. a zis, arătând spre fotografie. El v-a pozat.
M-am așezat pe bancă, căci m-a luat amețeala pe nepregătite.
Dar de ce?
Pentru că atunci era îndrăgostit de dumneavoastră.
S-a făcut liniște. Pe strada din față se auzea huruitul mașinilor și lătratul unui câine vecin, probabil pe semnul de stop”.
Eu nu l-am văzut niciodată am zis în șoaptă.
Ba l-ați văzut.
Când?
S-a așezat lângă mine.
În fiecare dimineață era la aceeași stație.
Am încercat să-mi amintesc. Dimineți reci, oameni cu pahare de cafea în mână, autobuze care veneau deja prea târziu.
Era un bărbat cu geacă închisă la culoare și un aparat foto? m-a întrebat el.
Deodată mi-a răsărit în minte. Un tip care stătea mereu puțin departe. Uneori citea ziarul, alteori doar mă privea pe mine, pe oameni.
Da… am șoptit.
El a dat din cap.
Acela era fratele meu.
Am privit iar fotografia.
De ce îmi dați asta tocmai acum?
A tăcut puțin.
Fratele meu a murit săptămâna trecută.
Am strâns fotografia cu ambele mâini.
Și vreau să vă las ce a lăsat el.
A scos ceva mic din plic: o biletelă. Am deschis-o. Scrisul era ordonat, frumos, ca și cum ar fi fost o rețetă pentru sarmale.
Dacă o găsești vreodată, spune-i că ea era cel mai frumos lucru pe care îl vedeam în fiecare dimineață.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Uneori trecem pe lângă oameni care ne schimbă viața, fără să știm, fără să îi ținem minte. L-am privit pe omul de lângă mine.
De ce nu mi-a spus niciodată ceva?
A zâmbit iar, cu acea tristețe blândă.
A crezut că sunteți prea fericită ca să vă deranjeze.
Din nou liniște. Am ținut fotografia și am încercat să-mi amintesc chipul luin-am reușit. Și, uneori, cel mai ciudat sentiment e să afli că ai fost amintirea cuiva… fără să știi vreodată asta.
Sincer să fiu… dacă ai afla că cineva s-a gândit la tine ani în șir, fără să-ți spună nimic, ai fi dorit să fi știut mai devreme?
