Când m-am întors, am găsit ușa larg deschisă. Prima mea impresie a fost că cineva intrase în casă fără voia mea. Probabil au crezut că am ceva bani sau bijuterii ascunse pe aici, mi-am spus în gând.
Mă numesc Dorina Vasile și am șaizeci și doi de ani. De cinci ani trăiesc singură. Soțul meu s-a stins din viață, iar copiii, deja adulți, au propriile lor familii și locuiesc separat. Cât ține vremea bună, stau la căsuța mea mică de la marginea satului; când începe frigul, mă întorc în oraș, la apartamentul meu cu două camere. Dar de îndată ce soarele încălzește iarba, mă mut înapoi la casă.
Viața la țară mi-a fost mereu dragă. Mă hrănesc cu aer curat, îngrijesc cu drag livada. Lângă casă, e o pădure mică de unde vara adun ciuperci și fructe de pădure.
S-a întâmplat să plec pentru o săptămână, din cauza unor treburi urgente în oraș. Când am revenit, ușa era întredeschisă. Primul gând a fost că cineva îmi cotrobăise casa. Poate au sperat să găsească niște lei sau ceva de valoare, mi-am repetat. Cu toate acestea, nicio urmă de efracție, iar lucrurile erau la locul lor. Doar că pe masă era o farfurie pe care nu o lăsasem eu, fiindcă nu plec niciodată fără să strâng totul, mai ales dacă ştiam că lipsesc mult.
Am înțeles atunci că cineva locuise aici cât am lipsit. M-a cuprins o furie mocnită. Când am intrat în cameră, am văzut un băiețel dormind adânc pe canapeaua mea. Deja mi-era clar ce se întâmplase.
S-a trezit, m-a privit cu ochii obosiți, dar nu a încercat să fugă. S-a ridicat și mi-a spus:
Vă rog să mă iertați că am intrat așa…
Se vedea de la o poștă că băiatul e politicos și rușinos. Mi s-a făcut milă de el.
De când stai la mine? l-am întrebat.
De două zile.
Nu ți-e foame? Ce-ai mâncat?
Mi-au rămas câteva pachețele cu plăcinte. Vi le dau, dacă vreți.
Mi-a arătat o pungă în care mai rămăseseră resturi uscate de plăcinte cu brânză.
Cum te cheamă?
Teodor.
Eu sunt Dorina Vasile! De ce ești singur? Unde-s părinții tăi?
Mama mă lăsa adesea singur. Iar când venea acasă, era mereu supărată pe mine. Spunea că sunt povara ei, că dacă nu eram eu, era fericită. Acum două zile iar a țipat și n-am mai rezistat, am fugit.
Nu te caută, poate?
Sunt sigur că nu. Nu e prima dată când plec. Au fost dăți când am lipsit o săptămână și nu a observat. Fără mine îi e mai simplu. Iar când mă întorc, nu pare bucuroasă.
Am aflat că băiatul trăia doar cu mama lui, care nu avea grija copilului ci era mai preocupată să-și găsească norocul în dragoste. Locuia pe rând pe la diferite prietene, și Teodor trebuia să se descurce singur.
M-a durut sufletul pentru el, dar nu găseam vreo soluție imediată. Sunt pensionară, iar sistemul nu mi-ar permitea să devin tutore. Iar la casa de copii nici nu voia să audă. L-am hrănit și i-am oferit să rămână la mine pentru încă o noapte, aici era mai sigur decât cu mama lui.
Noaptea aceea nu am dormit aproape deloc, gândindu-mă la soarta lui Teodor. A doua zi dimineață mi-am amintit de Raluca Poenaru, o veche prietenă de familie care lucra la Direcția pentru Protecția Copilului. Am sunat-o prima, să cer sfat.
Raluca m-a asigurat că mă va ajuta, doar să am răbdare. După numai trei săptămâni, am reușit să îl înfiez pe Teodor. Era fericit, recunoscător, iar mama lui nu a avut nicio opoziție când a aflat că vrea cineva să-i fie tutore.
De atunci locuim amândoi. Le spune tuturor că sunt bunica lui, iar eu sunt recunoscătoare că viața mi-a dat un nepot. Teodor e isteț și silitor. Toamna aceasta a început clasa întâi și primesc mereu cuvinte de laudă de la învățătoare. Citește fluent și e priceput la matematică.
Așa am înțeles că, la orice vârstă, poți găsi o nouă bucurie și rost în viață, dacă îți deschizi inima celor care au nevoie de tine. Fericirea uneori vine pe neașteptate, sub chipul unui copil care vrea doar să fie iubit.
