Când liniștea devenise atât de apăsătoare, primul aplauz răsună ca o lovitură de clopot sub stelele gri din Chișinău.
Unul, apoi altul. După o clipă, sala veche de marmură explodă în ovații. Oamenii se ridicau, aplaudau fierbinte, cineva a strigat Bravo!, femeile își ștergeau lacrimile cu batista, bărbații tușeau stângaci ca să-și ascundă emoția.
Crina stătea nemișcată, ca și cum era prinsă într-un vis.
Inima îi bătea nebună în piept, iar urechile îi vâjâiau ca un vânt de toamnă printre frunzele moarte. Era convinsă că o vor alunga, însă, deodată, toate privirile s-au îndreptat spre ea fata desculță, venită parcă de nicăieri.
Profesorul Ilie Rotaru păși încet spre ea. Pașii lui răsunau pe marmura rece.
Cum te cheamă, copilă? a întrebat blând.
Crina a murmură ea.
Cine te-a învățat să cânți astfel?
Nimeni. A dat din umeri. Mama mi-a arătat câteva note apoi m-am descurcat singură.
Rotaru a privit-o lung, parcă încerca să descifreze cum poate ieși atâta muzică curată din degetele unui copil fără pantofi. S-a întors spre public:
Domnilor și doamnelor, cred că în seara aceasta am trăit un adevărat miracol.
Aplauzele s-au reînnoit, dar Crina nu mai auzea nimic. Capul i se învârtea. Nu mâncase de două zile.
Profesorul a observat și a chemat chelnerul:
Aduceți-i ceva de mâncare. Acum.
După câteva minute, au pus în fața ei un bol de ciorbă fierbinte. Crina a mâncat încet, tăcut, de parcă se temea că îi va fi luată. Rotaru îi zâmbea liniștit.
După spectacol, sala s-a golit încet. Doar lumânările fumegau, iar aerul mirosea a parfum și ceară.
Ai unde dormi? a întrebat profesorul.
Ea a dat din cap că nu.
Mai ai rude?
Nu. Era doar mama
Rotaru a încuviințat.
Mâine la ora zece te aștept aici. Te duc la Școala de Muzică. Vei cânta pentru ei.
Nu pot a șoptit ea. Nu am haine, nici pantofi
El a surâs:
Nu-ți mai face griji pentru asta.
Dimineața următoare, Crina era la intrarea hotelului Nobil curată, pieptănată, într-o rochie simplă, dar îngrijită.
În spate avea un rucsac nou, în care păstra fotografia mamei ei, puțin ponosită.
Profesorul Rotaru a sosit la fix, cu un Opel bătrân albastru de pe vremea sovieticilor.
Pe drum, au vorbit puțin. Doar odată a întrebat-o:
Ce ai simțit când ai cântat aseară?
Parcă mama stătea lângă mine. a răspuns ea încet.
El a zâmbit și a continuat să conducă.
Școala de Muzică Eugen Coca din Chișinău i-a primit cu răceală protocolară. Secretara a aruncat o privire neîncrezătoare spre Crina.
Îmi pare rău, domnule profesor, audițiile sunt abia primăvara.
Ascultați-o cinci minute. a spus Rotaru. Doar cinci.
După cinci minute, directorul stătea drept, mut de uimire.
Copilul acesta nu are nevoie de audiție. Ea e muzica însăși.
Așa a devenit Crina Niță cea mai tânără elevă a școlii.
Au trecut ani.
Numele ei a început să apară pe afișe, în interviuri, la televizor.
Se spunea că muzica ei nu are tehnică, are suflet.
Dar ea nu a uitat niciodată primul bol de ciorbă și sala aceea unde a fost lăsată să cânte întâia dată.
Profesorul Rotaru a devenit mentorul ei, apoi, ca un tată. O urmărea cum crește, cum scenele îi primeau muzica cu entuziasm și publicul plângea la concertele ei.
Totuși, în ochii ei se ascundea mereu acea tristețe de copil care odată fusese flămând.
Opt ani mai târziu, în același hotel Nobil, avea loc din nou balul Șansa tinerilor.
Un pian cu coadă nou, aceeași audiență, aceleași costume și bijuterii scumpe.
Profesorul Rotaru era la primul rând acum cu părul alb, dar fruntea mândră.
Moderatorul apăru pe scenă:
Doamnelor și domnilor, în seara aceasta e printre noi o fată a cărei poveste a început chiar aici. Să o primim Crina Niță!
Ea apărut în rochie albă, fără machiaj, zâmbind.
Sala amuți.
S-a așezat la pian, și înainte să înceapă, a privit oamenii:
Acum opt ani am pășit aici desculță. Voiam doar să mănânc. Un om a spus atunci: Să cânte. În seara asta cânt pentru el.
Și-a început să cânte.
Aceeași melodie, dar altfel mai matură, mai puternică.
Fiecare notă avea durere și lumină.
Când ultimul sunet s-a stins, Rotaru s-a ridicat. Nu a aplaudat doar a privit. Ochii îi erau umezi.
S-a apropiat, a îmbrățișat-o și i-a spus:
Acum poți să hrănești toată lumea cu muzica ta.
O săptămână mai târziu, Crina a fondat Nota Speranței.
Chiar din prima zi, s-a dus la Gara Centrală, unde copiii fără casă dormeau sub lumina slabă a felinarelor.
S-a apropiat de un băiețel așezat pe trotuar și i-a dat o plăcintă caldă.
Ți-e foame?
Da.
Cânți la ceva? a întrebat ea.
Nu a răspuns copilul.
Crina a zâmbit:
Vino cu mine. Te voi învăța.
Ziarele au scris:
Fata care odată cânta pentru un bol de supă azi dă pâine altora.
Dar Crina știa că adevăratul miracol n-a fost aplauzul, nici faima.
Adevăratul miracol s-a întâmplat în seara când un om a spus:
Să cânte.
Și de atunci, nimeni nu a mai rămas flămând cât timp există muzică.
