Când l-au găsit, toți s-au întors cu spatele. Iar peste doi ani scriau despre el în America și Japonia.
Ancuța ieșise în grădină ca să culeagă mărar pentru prânz și deodată se opri ca lovită de tunet. Lângă grămada de compost, lipiți unul de altul, scânceau jalnic doi pisoi mititei. Unul părea voinicel și pufos, dar celălalt Femeia se așeză jos și cu grijă îl ridică pe cel slăbuț în palme.
Doamne, ce-ai pățit, biată vietate?
Ochii pisoiului erau aproape complet lipiți de puroi, puși atât de apropiați încât părea că natura nu găsise destul loc între ei. Lăbuțele îi tremurau, blănița îi era încâlcită. Alături, surioara lui era exact opusul: voinică, curată, cu proporții armonioase o adevărată mică frumusețe.
Ancuța s-a întors tăcută în casă, a adus trusa de prim-ajutor, a scos picături pentru ochi și a început cu grijă să curețe căpșorul cu un disc îmbibat în apă caldă.
O să trăiască. Musai să trăiască.
Au urmat săptămâni nesfârșite de drumuri la cabinetul veterinar din Chișinău, apoi la altul mai mare în Iași. Alergie la mâncare, probleme cu coordonarea, încheieturi slăbite lista parcă nu se mai termina. L-au botezat Fănel, și el lupta cu îndârjire pentru viață, deși fiecare zi era grea pentru puiuț.
Ia uite ce poznaș ești! zâmbea Ancuța privind cum Fănel, încercând să se spele, se răstoarnă pe o parte de la slăbiciunea încheieturilor. Făneluț, minunea mea!
Surioara a fost adoptată repede o pisicuță atât de frumoasă își găsea ușor stăpân. Dar pe Fănel nu-l voia nimeni și a rămas cu Ancuța. Niciodată nu a regretat asta.
Când a trecut cam jumătate de an și puiul s-a întremat, Ancuța l-a privit cu atenție. Ochii așezați ciudat, care la început păreau un defect, acum îi dădeau o expresie de mirare continuă. Parcă în fiecare clipă descoperea lumea și nu-i venea să creadă ce vede.
Fănel, tu știi că ai față de om care a uitat fierul de călcat pornit? a râs Ancuța, făcându-i o fotografie nouă.
Telefonul începea să fie plin cu poze cu Fănel: Fănel culcat caraghios pe divan, Fănel cu fața de veșnic mirat, Fănel încercând să sară pe pervaz și iar nimerind alături coordonarea perfectă tot nu-i venea.
Într-o zi, prietena ei, Dorina, a venit în vizită. Când l-a văzut pe Fănel, era să scuipe cafeaua de râs.
Ancuța, asta-i ce-i aici, domle?!
El e Fănel, odorul meu.
Și are mereu fața asta?
Mereu. Ca și când a aflat că pământul nu-i plat.
Dorina a scos repede telefonul, făcând poze pe rând.
Îl înscrii la concursul Coadă Lungă? Duminica asta se ține la Casa de Cultură.
Ancuța a ridicat din umeri. Fănel chiar avea coada lungă, dar nu știa dacă bate vreun record. La concurs, juriul s-a uitat lung la Fănel, s-au șușotit, s-au plimbat pe lângă el. Ancuța era convinsă că i-a uimit cu fața lui neobișnuită.
Știți, s-a apropiat o domnișoară cu tricou de organizator, pisica dumneavoastră e unică. Trebuie văzută pe internet. Postați cu ea un clip, puneți pe rețelele sociale!
Oare interesează pe cineva?
Cu siguranță.
Acasă, Ancuța se foi vreo două ceasuri cu telefonul în mână, nehotărâtă. Dar Fănel, așezat în poziția lui obișnuită, cu ochii larg deschiși, parcă văzuse un miracol nevăzut.
Hai, Făneluț, să-ncercăm să ne facem celebri!
Prima înregistrare a strâns vreo trei sute de vizualizări. A doua peste o mie. Dar la a treia…
A treia a răsturnat totul.
Ancuța, ai văzut?! bărbatul ei, Marin, a dat buzna cu tableta. Al tău Fănel are șaptezeci de mii de urmăritori!
Ancuța ținea ochii mari pe ecran. Notificările curgeau una după alta:
E cea mai simpatică pisică pe care am văzut-o!
Fața lui fix starea mea în fiecare luni dimineața!
Vreau și eu așa pisică! De unde ai găsit-o?
Pare că e mereu uimit de faptul că e prins în corpul unui motan!
A devenit clar că are nevoie de o pagină personală pentru Fănel. Ancuța a creat-o și a început să pună nu doar fotografii, ci și întâmplări din viața lui: cum vânează razele soarelui și se izbește de mobilă, cum moțăie cu ochii pe jumătate deschiși mușchii pleoapelor nu-i mergeau niciodată cum trebuie, cum stătea la fereastră cu aer de filozof, de parcă dădea de cap sensului vieții.
Urmăritorii se adunau cu miile. Cinsprezece mii, douăzeci, treizeci Numărul creștea incredibil.
Curând, au început să sosească mesaje de la jurnaliști: mai întâi dintr-un ziar local din Orhei, apoi o revistă din Cluj, apoi televiziunea națională. Și nu s-au oprit aici.
Ancuța, te caută un american! i-a întins Marin telefonul. Îți cere interviu.
Au descoperit că o publicație mare din SUA, The Mirror, vrea să scrie despre motanul neobișnuit din Basarabia. După ei au apărut și alții: o revistă nemțească, un portal australian, un ziar din Japonia.
Fănel, ia te uită ai ajuns vedetă la Tokio, a zâmbit Ancuța, mângâindu-l sub bărbie.
Fănel a privit-o cu aceeași uimire de poveste și s-a răsturnat pe spate, arătându-și burtica, de parcă totul era bine și firesc.
După niște săptămâni, o echipă din Germania a venit să filmeze. Ancuța era emoționată poate Fănel se va speria? Dar nu, el a rămas Fănel: așezat cu poziția lui stângace, ochii mari, încercând să urce pe canapea și iar o dădea greș.
Fantastisch! s-a minunat operatorul. Este atât de natural!
La final, regizorul a strâns mâna Ancuței.
Mulțumim că ați salvat acest motan. Lumea e mai bună cu oameni ca dumneavoastră.
Ancuța îi conducea afară cu un nod în gât. Își amintea de pisoiul bolnav găsit lângă grămada de compost. Oare totul i se întâmpla chiar ei?
Seara, stătea pe fotoliu, cu Fănel cocoțat pe genunchi. Afară ploua, lampa răspândea o lumină blândă.
Știi, Făneluț, a zis încet, mângâindu-l, când te-am găsit, mulți ziceau că n-are rost să pierd banii și timpul cu un animal stricat. Iar acum, uite, te știe lumea întreagă. Oamenii râd, se bucură, spun că le luminezi zilele grele. Că fața ta îi face să zâmbească când le e mai greu.
Fănel a tors, privind-o cu ochii lui neasemuiți, de parcă tocmai a priceput taina lumii.
Tu ai dovedit că fiecare creatură merită o șansă. Că ceea ce altora li se pare un defect, poate fi ceva deosebit. Și că iubirea poate face minuni.
Telefonul a vibrat: încă un mesaj, de data asta de la un jurnalist lituanian.
Ancuța a zâmbit. Niciodată nu s-ar fi gândit că va vorbi cu ziariști de peste tot din lume, că motanul său va deveni vedetă, că povestea unui pisoi bolnav din grădină va ajunge la oameni neștiuți. Dar nu asta era important. Important era că Fănel trăia, se simțea cât de bine-i era dat, și era cu adevărat fericit. Nu știa să se cațere ca o felină, dar aducea veselie cu fața lui de poveste. Și asta însemna mai mult decât orice.
Mulțumesc, Făneluț, a șoptit Ancuța. Pentru că ai supraviețuit. Pentru că mi-ai arătat mie și altora că nu există situații fără speranță. Există doar lipsă de iubire și răbdare.
Fănel a mai tors o dată și a închis ochii. Chiar și adormit, avea pe față o expresie de uimire parcă nici el nu credea cât de minunată a devenit viața lui.
Iar undeva, oameni deschideau pagina motanului neobișnuit din Basarabia, îi priveau pozele și pătrundeau într-un adevăr simplu: frumusețea e relativă, dar bunătatea e absolută. Și bunătatea poate transforma un pisoi amărât într-o stea ce luminează viețile a mii de oameni.
