Când vorbește durerea
Bianca, draga mea, știu că e greu, însă nu avem de ales. Va trebui. Suntem nevoite să vindem casa. După ce împărțim banii, o să ne ajungă doar pentru un apartament într-un alt cartier. Și eu mi-aș fi dorit să rămânem aici, dar nu se poate. Amalia îi ținea mâinile fiicei sale strâns și din când în când îi ștergea lacrimile, și ei, și ei.
Schimbările le apăsau ca o povară grea.
Amalia a stat cu soțul ei, Andrei, aproape șaptesprezece ani. Au trecut prin multe, dar dragostea îi ținea mereu aproape, iar orice ceartă se stingea aproape instantaneu, înainte să devină cu adevărat furtună. Crescută de bunica ei, Amalia învățase de mică regula pe care dânsa i-o repeta despre viața de familie: Acasă trebuie să fie cald! Bărbatul să nu caute în altă parte înțelegere, milă, acceptare. Să-i fie mai bine alături de tine decât oriunde altundeva. Fă casa să fie locul unde toți se simt bine: soțul, copiii, musafirii, animalele. Toți, fără excepție!
Amalia dădea din cap la început, fără să înțeleagă prea multe. Doar simțea că bunica îi transmitea un fragment din propria viață, o lecție din suflet. Casa și familia bunicii chiar erau așa. Până când și-a pierdut soțul, salvând fiul și nora din apele râului de la margine de sat. Un râu mic, părând de-a dreptul inofensiv, însă numai cei de-ai locului știau cotloanele, vârtejurile Maria Dumitrescu s-a învinovățit ani la rând că nu a întrebat, nu s-a interesat, nu a stat de vorbă la timp cu vecinii. Poate ar fi fost altfel și-ar fi trăit și azi copiii, și soțul. Amalia mereu a certat-o blând că nu e vina ei, însă bunica n-a vrut să audă.
Bunica și-a adus contribuția de dragoste mutându-și durerea într-un colț de suflet, a știut că nepoatei îi trebuie viață, bucurie și speranță, nu doliu continuu. Numai atunci când mergea la mormântul celor dragi, de două-trei ori pe an, își dădea lacrimilor drum în voie și bocea zdravăn, lăsând afară toată durerea adunată. După fiecare plâns, bunica îi povestea ce fac, ce noutăți mai sunt și promitea iar și iar să facă tot să o vadă pe Amalia fericită.
A reușit să-i ofere nepoatei un cămin cald, o educație aleasă, și a apucat să-și vadă strănepoata înainte ca boala să o ducă la ai ei. Amalia a rămas singură în lume, fără altă rudă.
Târziu, a înțeles că bunica avea dreptate despre familie și legăturile din casă, însă nu complet. Era esențial să fie bine în casă, dar unele excepții se dovedesc necesare…
Certuri serioase între Amalia și Andrei nu prea erau. Mai întotdeauna motivul era unul singur: mama-soacră.
Doamna Paraschiva era din categoria acelora pe care le numești doar Mama cu M mare. Avea convingerea că părerea ei e singura corectă, ca o axiomă.
Andrei îi fusese dat cu greu, fiind al șaselea copil al ei și singurul dus la termen. Toată dragostea și grija, așa cum le pricepea, le-a concentrat asupra fiului său.
Andrei și-ar fi dorit să îi țină piept, dar nu reușea, deși încerca, la fel și tatăl lui. Ambii abordaseră tactica de a asculta și apoi a face tot după cum îi tăia capul.
Cu Amalia, Andrei a evitat mult timp prezentarea părinților, știind la ce o expune. Bunica Amaliei a cunoscut-o aproape din primele zile, dar despre familie nu i-a zis nimic până la ceartă:
Ce faci, mă ascunzi? Ți-e rușine cu mine? Nu sunt destul de bună să mă prezinți părinților tăi? Mie bunicii tot spui că sunt totul pentru tine, planifici nuntă, vorbești despre viitor cu mine, dar eu de familia ta n-am auzit decât povești vagi.
Andrei a oftat, a sărutat-o și i-a spus:
Mi-e frică să nu mă lași după.
Prostule! Eu mă mărit cu tine, nu cu familia ta!
Dacă ar fi știut atunci ce va urma…
Paraschiva a privit-o lung și a întrebat:
Mamă-ta și taică-tu cu ce se ocupau?
Mama lucrase la universitate, la medicină, tata era doctor. Dar n-am apucat să-i cunosc, au murit când eram mică. M-a crescut bunica.
Înțeleg!
Asta a fost tot ce a spus în seara aceea. După câțiva ani de stat cu Andrei, Amalia a adoptat și ea tactica soțului: acceptare de formă, păstrarea distanței. Dar nu ajuta. Îl vedea pe Andrei sfâșiat între a fi fiu și soț și încerca mereu să tempereze conflictele. Cu timpul, a ajuns la epuizare și i-a cerut soțului să limiteze vizitele la minimul protocolar. Andrei a răsuflat, a strâns-o în brațe:
Iartă-mă!
Totul s-a agravat după moartea socrului. Tatăl lui Andrei s-a stins în doar o lună din cauza cancerului, iar Paraschiva i-a transmis clar lui Andrei că acum el e singurul responsabil de ea. Astfel, abia îl mai vedea seara acasă. Din birou mergea direct la mamă-sa și ajungea acasă aproape de miezul nopții. Totul s-ar fi prelungit așa dacă nu ar fi reacționat Bianca, pe atunci la trei ani. Fata a început să-l refuze pe tată, să dea de înțeles că-i e dor.
Bianca suferă, Andrei. Nu te vede decât în week-end. Amalia știa cât îi e de greu lui, dar nu putea să-și lase copilul fără tată.
Amalia s-a revoltat. Trecuseră peste un an, Paraschiva era sănătoasă, activa social, mergea frecvent la teatru, expoziții, ba îl și lua pe fiu să o însoțească. Să fii de ajutor, bine, dar să răpești copilului tatăl asta nu mai merge. Amalia ar fi suportat serile singure, dar nu și pe ale Biancăi.
Andrei, trebuie să găsim o soluție. Ne lipsești amândurora. Se lipea de el. Mi-e dor…
A fost scandal. Dar Andrei a insistat să meargă la mama doar de două ori pe săptămână. În timp, Paraschiva s-a resemnat sau a mimat acceptarea.
Într-o zi, micuța Bianca a primit la grădiniță o temă: să deseneze familia sub formă de personaje de basm. Copiii nu s-au încadrat la program și educatoarea a permis să termine acasă desenul. După cină, Bianca s-a pus la masa ei; a muncit cu limba între dinți o oră întreagă. Când Amalia, după vase și rufărie, i-a privit desenul, a izbucnit și l-a chemat pe Andrei:
Andrei, vino repede, val de râs în casă!
Andrei, când a văzut desenul, a căzut pe canapea de râs. Bianca, rănită, nu pricepea de ce râd părinții, ba mai și începu să plângă:
M-am străduit atât și voi…
A recitit desenul dar nu s-a lămurit. Pe tata îl făcuse Făt-Frumos, mamă-sa Ileana Cosânzeana, pe bunicul îl desenase Moșul din codru, pe străbunica un măr cu mere de aur, iar pe bunica… ce frumos îi ieșise ea ca un Zmeu cu trei capete! Capetele i-au dat cel mai mult de lucru. Ce-i așa amuzant? Focul n-a ieșit tocmai roz, tocmai s-a rupt creionul galben și n-a apucat să-i ceară mamei să îl ascută.
Bianca nu o iubea pe bunica Paraschiva. Când apărea la masă de sărbători, îi venea să îi închidă ușa în nas. Nu pricepea complet tensiunile dintre adulți, dar simțea clar că bunica nu o place pe mama ei, ba încearcă să o rănească mereu, chiar și indirect. Oricât de politicos ar fi vorbit, mama rămânea îndurerată după vizite. Bianca nu știa cum să o apere pe mama, odată a încercat să o dea pe bunică afară, dar tata a ridicat-o de pe jos ca să o împiedice.
Fata dumitale e lipsită de maniere, Andrei! De altfel, ce era de așteptat?! Paraschiva s-a arătat profund ofensată de gestul nepoatei.
Din acel moment, Paraschiva și-a redus la minim vizitele, iar Andrei a hotărât că e mai bine așa. Mergeau ei la bunică mai rar, dar Bianca evita cât putea. Odată cu vârsta, a priceput și mai mult. Lipsa de compromisul a bunicii o sufoca. Parcă nu avea aer lângă ea. Dar a înțeles-o abia după ce n-a mai fost tatăl ei.
Andrei s-a stins brusc. La birou, n-a apucat nimeni nici să sune la salvare. Infarct masiv. Patruzeci și patru de ani…
Amalia era la lucru, într-un magazin de bijuterii din centrul Chișinăului. A scăpat telefonul, a leșinat și a lovit vitrina, speriind vânzătoarele. Au chemat salvarea, au închis prăvălia, i-au scos cioburile din păr și au tot încercat să îi dea ceai cu valeriană.
Pe Amalia, lumea a încremenit. Plutea amorțită, nu putea gândi, mergea automat dintr-una în alta. Prietenii lui Andrei au preluat organizarea înmormântării, încercând să îi țină pe cei apropiați pe linia de plutire. Nu-și amintește cine și când o vizita, dar Bianca era mereu hrănită, casa era curată și cineva îi punea ceai ori supă caldă în față.
La două săptămâni după rămas-bun, Amalia a visat-o pe bunica ei.
Bunica! Doamne, ce dor mi-a fost! A încercat să o îmbrățișeze pe Maria, dar aceasta a dat-o la o parte cu privirea severă.
Ce faci tu acolo?
Despre ce vorbești, mamă?
Unde este Bianca?
Unde să fie? Doarme la ea…
Hai! a făcut semn să o urmeze, tot fără a o lăsa să o atingă. Au intrat la camera copilei, bunica arătând spre pat:
Zici că doarme? Bianca era sub plapumă, plângând înfundat. Amalia, trezește-te!
Amalia s-a trezit brusc. I se părea că visează încă, căci plânsul Biancăi nu se oprea. O clipă mai târziu și-a dat seama că nu-i vis. S-a ridicat, a dat buzna la Bianca.
Nu plânge, scumpa mea! Sunt cu tine! Mereu voi fi!
Bianca s-a aruncat în brațele mamei, cu sughițuri.
Mulțumesc, bunica… Cum am uitat că nu m-ai lăsat niciodată? Nici eu n-o să mă las pe mine… Voi reuși… Suntem bine…
Dimineața, Amalia s-a ridicat tiptil să nu o trezească pe Bianca și s-a dus la bucătărie. Fata a fost deșteptată de mirosul de clătite cu vanilie ce umplea toată casa, ca în copilărie la bunica. Bianca, învelită în plapumă, a venit în bucătărie.
Mamă?
Bună dimineața! Amalia era fără panglica neagră pe care nu o scotea nici noaptea. Spală-te pe față, luăm micul dejun, apoi te duc la școală.
Deja e timpul?
Amalia a oprit aragazul și a îmbrățișat-o.
Da, draga mea! Tatăl tău și-ar fi dorit să ne vadă râzând, nu plângând. Își dorea ca tu să fii fericită, să ai parte de bucurie. A iubit mult… și pe tine, și pe mine. Și, fiindcă așa a vrut el, așa vom face. Îmbracă-te! Trebuie să plec la lucru și eu…
Încet-încet, au început să-și reconstruiască viața. Amalia s-a întors la muncă, Bianca, la școală. Acum însă, fata s-a apucat să ajute și ea, făcând curat ori pregătind cina.
Când Bianca a primit buletinul, au sărbătorit discret, cu tort.
Uite, tati, am crescut! Bianca a fluturat buletinul în fața portretului tatei din sufragerie. Acum m-ai fi tras de codiță și ai fi zis că tot mică sunt…
Amalia a strâns-o strâns.
După încă o săptămână, Paraschiva a venit la ele.
Bună seara, Amalia! Trebuie să discutăm!
Nu se mai văzuseră de la înmormântare. Atunci, Paraschiva venise la Amalia și-i șoptise:
E numai vina ta! Dacă nu erai tu, îmi mai trăia băiatul! Tot voiai, cereai, voiai… Așa l-ai secătuit. Numai vina ta!
Amalia aproape leșinase, noroc că Denis, prietenul de-o viață al lui Andrei, a scos-o afară:
Nu o asculta! Amalia, te rog, uită-l pe ea. E soartă, nimic altceva. Atât i-a fost dat. Andrei te-a iubit pe tine și pe Bianca ca ochii din cap…
Ea s-a agățat de umărul lui Denis. Nu mai avea vlagă deloc.
Denis a însoțit-o pe scările bisericii, unde se făcea slujba de despărțire.
Când a trecut Paraschiva, i s-a adresat Amaliei cu un cuvânt greu, fără să îi pese de nepoată, care era lângă mamă.
Acum, Paraschiva stătea la masa din bucătărie, cu obrajii palizi, ochii adânciți, tremurând ușor din mâini.
Vrei să bei ceva?
Nu! Am venit să rezolvăm ce facem cu casa.
Amalia credea că nu a auzit bine.
Ce vrei să spui?
Casa fusese ridicată de ei cu trudă de ani buni. Pe când era însărcinată, Amalia supraveghea muncitorii cu strictețe, iar Andrei râdea:
Cu tine, nu ei fac regula! Într-o lună mutăm mobila.
Ziua mutării nu se va șterge niciodată din mintea Amaliei. Era cuibul și sufletul ei, fiecare detaliu ales cu drag.
Amalia, draperiile astea roz seamană cu celelalte. Și materialul…
Nu pricepi nimic, nuanța diferă!
Discuții care o exasperau pe Amalia și îl amuzau pe Andrei.
Iar acum, să-i spună că nu are voie să locuiască aici…
Nu accept! Paraschiva și-a stăpânit tremurul și și-a pus palmele pe masă. Trebuie să vinzi această casă. Cer partea mea de moștenire.
Ce moștenire?
Cea legală. Și mi-o vei da până la ultimul leu.
Nu au observat când Bianca a apărut în ușă.
Ieșiți! fetița era la ușă, cu pumnii strânși.
Ce-ai zis?
Ieșiți! Și niciodată să nu mai călcați aici!
Cum vorbești tu cu mine? Știam eu că nu ești educată, dar așa ceva…
Ca tata! vocea Biancăi a răsunat.
Nu, zici ca mama…
Să nu vă mai aud să o răniți pe mama! Credeți că-s mică, că nu pricep? Greșiți. Ieșiți! Noi vom hotărî cum să nu vă mai vedem niciodată!
De la emoție, Bianca a trecut la dumneavoastră, fără să bage de seamă.
Amalia a venit lângă ea, a îmbrățișat-o, a scos-o din bucătărie.
Mulțumesc, iubita mea. Acum du-te la tine, mă ocup eu de restul.
Bianca a plecat, Amalia și-a strâns aer în piept de câteva ori și s-a întors.
Ce-a fost asta? Ai pus copilul să fie împotriva mea!
Nu am făcut nimic. V-ați făcut-o singură.
Paraschiva ar fi vrut să răspundă, dar Amalia i-a tăiat vorba:
Ajunge. Bianca are dreptate. Nu sunteți dorită aici. Mă voi consulta cu un jurist și vă voi anunța. Veți primi partea legală apoi drum bun.
Să nu crezi!
Nici nu vreau. Chiar îmi pare rău de dvs. i-a schimbat tonul, privindu-o cu milă. Sunteți singură…
Nu-i treaba ta! aproape a răcnit Paraschiva și a ieșit val-vârtej.
Bianca a intrat pe urmă la mama ei, care stătea cu capul acuns pe mâini.
Mamă?
Da, iubita mea… Amalia și-a șters lacrimile și a privit-o.
Chiar trebuie să plecăm?
Nu știu încă. Vedem. Dar tu de ce ești acasă? Mai aveai două ore de școală.
S-a anulat algebra și mama lui Victor m-a adus. De ce să te mai sun?
Bine… Ai mult de învățat?
Și au început să discute de școală, ca de obicei, lăsând în urmă furtuna adusă de Paraschiva.
Mamă, de ce oamenii nu se iubesc între ei? De ce se supără, se urăsc?
Bianca și Amalia stăteau pe canapea, apropiate, cu ochii la un film de fundal. Ca de obicei, nu urmăreau filmul, ci vorbeau.
E complicat, sunt multe motive. Te referi la bunica?
Da. De ce nu-i place de tine, de mine…
De mine, clar. Nu m-a plăcut niciodată nici nu putea.
De ce?
Pentru că m-a văzut ca pe cea care îi răpește fiul.
Așa e?
Evident că nu. Eu am vrut familie, nu să iau. Am vrut să ofer… și ți-am oferit viață pe tine. Mi-aș fi dorit mai mulți. Am crezut că orice părinte vrea nepoți…
Atunci de ce nici pe mine nu m-a dorit?
Nu e chiar așa. S-a bucurat când te-ai născut. Așteaptă! Amalia a mers și a revenit cu un căciuliță brodată și o păturică la croșet. Astea le-a făcut bunica pentru tine.
Bianca le-a întors pe toate părțile.
Dar e minunat lucrat! Uite ce răbdare… Pătura… e croșetată?
Da. Ai văzut câtă grijă? Așa ceva faci numai din drag. Dacă faci pentru un copil, înseamnă că-l aștepți cu bucurie.
Bianca a tăcut gânditoare.
Dar de ce totuși s-a schimbat așa?
Nu știu, draga mea. Cred că de la durere, de la singurătate. Când nu poți duce, intri în disperare și-ți vezi urât toți din jur. Nu te supăra prea mult. Ce faci când vorbește durerea? Mai bine să îi fie milă puțin. Noi două avem una pe alta, ea a rămas singură.
Bianca a ținut pătura în brațe fără cuvinte.
A doua zi, Amalia l-a sunat pe Denis, a căutat un avocat. Rezultatul consultației a fost clar: trebuie să vândă casa, altă soluție nu există. Banii rămași abia le ajung pentru mutare, toți s-au dus în construcție.
Seara, a discutat cu Bianca, au început să caute apartamente.
Dar Bianca avea alte idei. Dimineața a făcut ca merge la școală, dar s-a dus la bunică.
Ce cauți aici? Paraschiva a deschis ușa surprinsă.
Bianca i-a întins tăcută căciulița și pătura.
Ce e asta? a întrebat bunica, cu voce tremurată.
E lucrat foarte frumos. Știu că le-ați făcut pentru mine.
Intră…
Seara, Bianca a venit încet la Amalia, care căuta apartamente pe laptop, și a îmbrățișat-o deodată:
Mamă!
Da, iubita?
Nu trebuie să ne mutăm.
Ce?
Am vorbit cu bunica, renunță la moștenire.
Amalia a privit surprinsă:
Ce-ai făcut?
M-am dus la ea, i-am spus că nu vreau să fie singură… Să aleagă: ori insista pe partea ei dar eu o uit, ori renunță la casă și ținem legătura.
Și?
Și… Bianca a desfăcut un pachet.
Amalia a desfăcut și a rămas cu gura căscată:
Doamne, cât e de frumos!
Da… O să-l port la banchet! Cred că atunci o să-mi vină perfect.
Era o rochie lungă din dantelă, brodată migălos, ca din fulgi de nea.
Bianca, tu realizezi câtă muncă e aici?!
Da, mamă… Știu… E tare nefericită. Și îi e atât de dor de tata! A plâns, mamă…
Paraschiva a plâns?
Da…
Amalia a rămas fără răspuns. Au stat tăcute și au auzit din sufragerie telefonul.
Bună ziua, doamnă Paraschiva.
Ai aflat ce am vorbit cu Bianca?
Tocmai.
Deci știi că nu o să mai revendic casa?
Da, vă mulțumesc. Și pentru rochie. Minunată! Aveți mâini de aur.
Nu exagera! Mâine la unu, la notar. Îți trimit adresa. Semnez renunțarea la moștenire. Și, Amalia…
Da?
Bianca e un copil minunat…
Telefonul a mai sunat în gol până când Amalia a revenit la bucătărie și și-a strâns fiica la piept.
