Când i-a spus lui Mircea că așteaptă un copil, tot adevărul s-a citit pe chipul lui. Se vedea clar că nu se aștepta la această veste și, mai mult, nici nu părea că-și dorea să se căsătorească atât de devreme.
Anișoara se îndrăgostise de el înainte să împlinească 18 ani. Mircea era băiatul care îi plăcuse de mult, tot din sat, iar primăvara aceea parcă îi era dăruită lor: plimbări prin prispa satului, pe la dealuri, serile la malul Prutului, privind cum soarele apune.
Anișoara urma să intre la liceu în Chișinău, dar într-o zi a înțeles că e însărcinată. Tânăra nu știa încotro să o apuce.
Ce-o să zică mama, sora… lumea din sat?
A rămas blocată, fără cuvinte…
A luat o hotărâre grea: nu își va duce sarcina. Plângând, i-a spus mamei ce s-a întâmplat și, fără ca mama să o oprească, s-a suit în autobuz spre Chișinău. Nici mama ei nu avea putere să o oprească: abia creștea și pe sora mai mică, singură, iar acum Anișoara îi călca pe suflet cu o asemenea povară…
Totul a trecut repede la oraș. După aceea, Anișoara a rupt orice legătură cu Mircea, dar nici el nu a încercat să o caute… Un gol amar s-a cuibărit în sufletul fetei, o dezamăgire profundă. Nu mai avea chef nici de școală; nu se putea baza nici pe sprijinul mamei, care încă îi purta supărare.
Trebuia să găsească de lucru, să-și caute chirie, să se descurce cumva, căci să se întoarcă înapoi în sat nici nu se punea problema. Lumea vorbea pe la colțuri…
Poate chiar destinul a dus-o în fața unui panou cu anunțuri despre locuri de muncă. Cu litere frumos caligrafiate, cineva oferea post de dădacă pentru un băiețel de 3 ani, cu cazare și masă. Perfect pentru ea!
Anișoara a fost angajată în familia profesorilor Constantin și Felicia. Băiețelul lor, Dănuțultimul și singurul copils-a atașat de Anișoara atât de tare, încât o striga și o căuta mereu când, din când în când, ea se ducea în sat să-și vadă mama și sora.
Anii treceau, iar Anișoara a devenit parte din familie. Constantin și Felicia, ambii profesori la Universitate, s-au bazat pe ea nu doar la treburi gospodărești: spăla, călca, făcea curățenie, îl ajuta la teme pe Dănuț, mergea la piață, gătea minunat.
Când Dănuț a mai crescut și n-a mai avut nevoie de bonă, Anișoara a rămas să ajute la treburile casei. Salariul nu era marevreo 3500 de lei moldovenești, dar cu masa și cazarea asigurate, ei îi ajungea. În acea casă a găsit liniște, apreciere, și un adăpost bun la necazuri.
Doar ceva o măcina pe Anișoara. De câteva luni îl cunoscuse pe Andrei, din blocul vecin. Întâlnirile dintre ei, la început timide și rare, deveniseră din ce în ce mai aproape de suflet. Apropierea lor a crescut și, după un timp, deja erau împreună de aproape trei ani, dar Anișoara nu putea avea copii…
N-a vrut să-i ascundă lui Andrei acest adevăr. Și, pentru a doua oară în viață, a fost părăsită. Iar inima ei s-a golit din nou…
Singurul refugiu i-a rămas casa profesorilor. O îngrijea pe Felicia ca pe mama ei, iar pe Constantin ca pe un tată. Fără să-și dea seama, devenise parte din familie. După a doua dragoste pierdută, sufletul ei se liniștise. Nu mai spera la căsătorie.
Anii s-au scurs tăcuți. Dănuț a terminat facultatea, vorbea engleza perfect și a primit ofertă de serviciu în Germania. Viața mergea înainte.
Dar Felicia s-a îmbolnăvit. Anișoara i-a stat la căpătâi, a avut grijă să nu-i lipsească nimic, iar Constantin muncea și zi, și noapte să susțină familia, să-l ajute și pe Dănuț la început de drum.
N-a fost mult și, în ultimele clipe, Felicia i-a șoptit Anișoarei:
Nu-l lăsa pe Constantin singur… să nu-l părăsești…
Când Felicia s-a stins, casa parcă s-a scufundat în tristețe. Constantin, mai tăcut ca oricând, privea fără poftă la masa de seară. Anișoara simțea că nu-și mai găsește locul. S-ar fi întors acasă, dar nici acolo nu era mai bine.
Într-o seară, după ce a adunat masa, Anișoara s-a ridicat în fața lui Constantin și i-a spus, cu glasul stins:
Cred că e timpul să plec… Nu vă mai sunt de folos. Mulțumesc pentru tot, domnule Constantin.
Constantin a tresărit de parcă s-ar fi trezit dintr-un vis lung. S-a uitat la Anișoara cu mirare și neliniște:
Cum să pleci? Nu mă lăsați și voi, la fel ca toți ceilalți? Să rămân singur?
Ea a oftat, iar el s-a ridicat și i-a luat mâna, sărutând-o pentru prima dată.
Anișoara, tu nu ești slujnică aici. Tu ești parte din familie. Nu te las să pleci, să știi.
Anișoara fără să vrea a început să plângă, emoționată.
Și-apoi, a continuat Constantin, chiar Felicia mi-a spus să am grijă de tine și să rămâi cu noi. Ne-am obișnuit, Anișoara. Rămâi cu mine, să fie tot ca înainte, te rog. Tu ai grijă de mine, eu de tine.
Au rămas îmbrățișați lângă fereastra bucătăriei, lăsând lacrimile să le spele amarul. După acea seară, în casă a revenit liniștea.
Anișoara îl aștepta pe Constantin seara, făcea ordine, Dănuț mai dădea câte un telefon din Germania, promițând că vine în vizită.
A trecut un an, apoi încă unul. Într-o seară, înainte de ziua Anișoarei, Constantin i-a spus că vrea să-i fie alături cu nume și acte, pentru totdeauna. Era hotărât să se căsătorească cu ea, să-i ofere siguranță, așa cum merita după atâția ani împreună. Ea a vrut să vorbească mai întâi cu Dănuț, care, odată ajuns în Moldova, a găsit bucurie sinceră în vestea tatălui său.
Așa Anișoara a devenit, în sfârșit, soția lui Constantin. Se iubeau calm, frumos, cu recunoștință unul pentru altul. Ea continua să-l strige cu respect domnule Constantin, iar el o alinta mereu Anișoara, cu dragoste.
Niciodată Anișoara nu fusese atât de fericită. Se ruga zilnic pentru sănătatea bărbatului ei, dorindu-i mulți ani.
Cine i-ar fi văzut, plimbându-se prin Parcul Central din Chișinău, n-ar fi bănuit niciodată cât destin i-a legat și ce dragoste curată și adâncă le umplea inimile.
