Dar acum, ani mai târziu, pot spune că am avut o revenire!
Când aveam 18 ani, am rămas însărcinată. Părinții mei, din Chișinău, nu m-au sprijinit; li se părea că era mult prea devreme ca să devin mamă. Soțul meu, Ion Căpățână, tocmai fusese chemat la serviciul militar. Bunicile din ambele familii au spus același lucru:
Copilul e responsabilitatea ta. Nu vreau să mă ocup de copilul tău acum, mi-a spus mama mea, Elena Munteanu.
Soacra mea, Valentina Căpățână, nici măcar nu a vrut să vorbească cu mine. Am ajuns să stau la mătușa mea, Rodica, din partea tatălui.
Rodica avea atunci 38 de ani, nu avea copii și toată viața ei s-a dedicat muncii la Institutul de Cercetări din Iași. Nu i-a judecat pe părinții mei:
Îi înțeleg. N-a fost ușor când te-ai născut. S-au străduit să te crească. Pe vremuri era greu, nu aveai ce să pui pe masă, iar tata descărca marfă în Portul Galați, noaptea, ca să adune ceva bani.
Dar acum sunt întreținuți. Tata are un salariu bun la fabrica din oraș, au un apartament cu două camere. Mama lucrează la o farmacie. Și eu sunt pe cale să am un copil.
Chiar să nu le pese deloc? am întrebat-o pe mătușa Rodica.
Acum vor doar să se bucure de viață pentru ei. Nu-i judeca. Poate se vor răzgândi cândva.
Nu am primit niciun ajutor din partea lor. Mi-am adunat lucrurile și am plecat la mătușa Rodica, în apartamentul ei din sectorul Centru.
Când Ion s-a întors din armată, fiul nostru, Daniel, avea deja un an și jumătate. În tot acest timp, Valentina nu a trecut nici măcar o dată să-și vadă nepotul. Părinții mei au venit de două ori.
Ion a început să lucreze mecanic auto în Orhei și încerca să-și termine studiile la Politehnică, dar nu a reușit. Noi am rămas la Rodica până când Daniel a mers la grădiniță și eu mi-am găsit de lucru la o firmă din Chișinău. Atunci mătușa a fost transferată în alt oraș, așa că ne-am mutat într-un apartament închiriat, plătind 4000 de lei moldovenești lunar.
Apoi, bunica lui Ion a decedat. Soacra mea, Valentina, a vândut apartamentul bunicii din Râșcani și și-a renovat apartamentul după gustul ei. Ion a încercat să o convingă să nu vândă, propunând să plătească o rată lunară pentru ca familia lui să-l răscumpere, dar fără succes.
De ce să-mi sacrific viața? Mereu am visat să renovez. Vrei să faci tu renovări pentru mine? a răspuns Valentina.
Cinci ani mai târziu s-a născut fiica noastră, Ilinca. Am realizat că e nevoie de o casă a noastră. Ion a început să lucreze la construcții în Italia. Totuși, strângerea banilor pentru un apartament nu era deloc simplă. Am continuat să locuim cu copiii într-un apartament închiriat.
Între timp, mama mea, Elena, a rămas singură într-un apartament cu trei camere din Chișinău, după ce tata a divorțat de ea cu doi ani în urmă. Dar nu avea loc pentru mine și copiii mei. La soacra mea nici nu era rost să mă duc: mereu repara câte ceva și nu s-a grăbit să ne ajute vreodată.
Ion muncea în Italia, iar după câțiva ani am reușit să cumpărăm un apartament al nostru cu 890 000 lei moldovenești, fără niciun sprijin din familie.
Acum, Daniel termină clasa a VIII-a la Liceul Gheorghe Asachi, iar Ilinca e în clasa a II-a. Știe ce înseamnă să ai grijă de bani, am strâns fiecare leu. Acum nu mai avem probleme. Amândoi avem mașini, mergem în fiecare vară la mare în Constanța sau Mamaia.
Singura persoană căreia îi suntem recunoscători e mătușa Rodica. Oricând ne cere ajutorul, suntem acolo pentru ea.
Părinții noștri au avut vremuri grele. Elena a fost disponibilizată și recent mi-a cerut ajutor, dar am refuzat.
Valentina este într-o situație asemănătoare. A ieșit la pensie și nu vrea să trăiască modest; a cheltuit toți banii de pe apartamentul bunicii. Ion a refuzat și el să o ajute. I-a sugerat să vândă apartamentul mare, renovat, și să cumpere unul cu o cameră.
Eu și Ion nu datorăm nimic nimănui. Copiii noștri îi tratăm cum poate am fi vrut să fim tratați. Îi vom sprijini mereu. Sunt sigură că la bătrânețe vom putea conta pe ei și pe grija lor.
