Anii au trecut, dar nu am uitat niciodată acea perioadă care mi-a schimbat viața.
Aveam doar 18 ani când am aflat că sunt însărcinată. Pentru părinții mei, momentul nu era potrivit, iar sprijinul din partea lor a lipsit cu desăvârșire. Mama mi-a spus fără ocolișuri: Copilul este responsabilitatea ta. Nu vreau să mă ocup acum de nepoții mei. Și tata a fost de aceeași părere. Soțul meu, Mihai, tocmai fusese chemat să facă armata. Nici soacra nu a vrut să poarte vreo discuție cu mine, se închidea pur și simplu în sufletul ei.
În acest vacarm, singura care mi-a arătat compasiune a fost mătușa Ecaterina, sora tatălui meu. Avea 38 de ani, nu avea copii, și trăia doar pentru serviciul ei la bibliotecă. Și-a găsit loc mereu să mă încurajeze, fără să blameze părinții mei: Îi înțeleg. Nu le-a fost ușor când te-ai născut. Au muncit mult ca să te crească tatăl tău descărca saci în Gara mare de la Chișinău pe timp de noapte, ca să aducă un ban în casă. Mama a dus greul mereu, acum stau bine, au apartamentul lor cu două camere și un salariu de la fabrica de lângă parc. Acum eşti pe cale să ai un copil, e firesc să le fie greu să înțeleagă. Mă întrebam adesea: Chiar nu o să le pese? Iar mătușa mi-a răspuns: Au obosit. Vor să trăiască și pentru ei. Nu-i judeca prea aspru va veni și vremea lor să-și schimbe perspectiva.
Am strâns toate lucrurile într-un geamantan și am plecat să locuiesc cu Ecaterina în cartierul Botanica. Zilele erau grele, dar mă simțeam ocrotită.
Când Mihai s-a întors din armată, fiul nostru, Andrei, avea deja un an și jumătate. În tot acest timp, soacra nu s-a arătat să-l vadă nici măcar o dată, iar părinții mei au trecut doar de două ori pe la noi. Mihai s-a apucat de lucrat la un atelier auto, încerca să termine și facultatea de mecanică, dar nu a reușit să ducă totul la capăt. Am rămas să locuim la Ecaterina.
De când Andrei a început grădinița, m-am angajat la o firmă mică din sectorul centru. După câteva luni, mătușa a fost nevoită să se mute cu serviciul într-un alt oraș, iar noi ne-am mutat într-un apartament închiriat, plătind chiria în lei moldovenești, adunând fiecare bănuț.
Din nefericire, bunica soțului a murit. Soacra, doamna Silvia, vându apartamentul bunicii și folosi banii să-și renoveze locuința după gustul ei, cumpărând mobilă nouă, parchet, tot ce-și dorise. Mihai a încercat s-o convingă să nu vândă, propunându-i să plătească lunar și eventual să-l cumpere, dar răspunsul ei a fost dur: De ce ar trebui să renunț la dorințele mele? Eu am tot dreptul să fac ce-mi place și să trăiesc bine.
După cinci ani, s-a născut și fetița noastră o minune pe nume Doina. Știam că avem nevoie de o casă doar a noastră. Mihai a plecat la muncă în Italia, iar eu mă ocupam de copii acasă la Chișinău, gestionând chiria, banii și toate grijile.
Mama locuia într-un apartament cu trei camere la Telecentru, tată divorțase, iar ea rămăsese singură dar nu se arăta dispusă să mă ajute cu un loc pentru mine și copii, spunând mereu că este prea obosită, că are nevoie de liniște. Nici doamna Silvia nu voia să ne primească, ocupați mereu cu renovările.
Anii de muncă grea au dat, însă, roade. Împreună cu Mihai și cu economiile adunate, am reușit, fără niciun ajutor, să cumpărăm propriul apartament în Chișinău. Acum, Andrei termină clasa a VIII-a, iar Doina este în clasa a doua. Știm bine ce înseamnă valoarea banului, fiecare leu contează. Nu mai avem probleme fiecare are mașina lui, iar în fiecare vară mergem la mare în România, la Constanța.
Singura persoană cu adevărat specială pentru noi a rămas mătușa Ecaterina îi datorăm tot. Dacă are nevoie, ne sună și nu ezităm să sărim în ajutor.
Părinții, însă, nu au fost răsplătiți cu aceeași bunăvoință. Mama, după ce a fost concediată, a cerut recent sprijin, dar am refuzat pur și simplu nu mai găsesc forța să ajut pe cineva care nu a fost vreodată cu adevărat lângă mine. Soacra, pensionară, a cheltuit toți banii proveniți din vânzarea apartamentului bunicii. Mihai i-a sugerat să vândă apartamentul ei mare, renovat, și să cumpere unul mai mic, dar nu vrea să trăiască modest.
Nu avem datorii față de nimeni nici de părinți, nici de soacră. Încercăm să ne creștem copiii frumos, să fim mereu alături de ei. Știu că, atunci când vom îmbătrâni, ei vor fi sprijinul nostru, așa cum noi suntem pentru ei acum. Poate că, într-un fel, toată suferința a fost lecția de care aveam nevoie ca să devenim părinți mai buni.
